Istoria romanilor -origini
Blogurile mele:

Paradigme 2.0 -Ce este Omul? -Ce este D-zeu? -Ce este natura?
Amintiri despre viitor 2.0, umanitatea, singularitatea tehnologica si colonizarea galaxiei
Mistere 2.0
Moscopole citadela românitaţii

Inaintea românilor au existat celto-galii amestecati cu scito-persani, mai inainte avem populatii semito-shintaleze...?!, mai inainte shintalezi, ... mai inainte vanatori de mamuti ...

Limba româna este o limba din grupul proto indo european proto mediteranean.
O contributie la evolutia convergenta a limbii române cu italiana in mod special au avut o colonistii italieni din rasarit, mai exact reconquista italieneasca din estul european incepand cu Croatia, Grecia, si continuind cu Panonia, Cumania, ...
Un alt element convergent a fost migratia grecilor in sudul Italiei incaa din antichitate, apoi migratia albanezilor in evul mediu tot in sudul si estul Italiei si bineinteles aceste valuri au fost insotite de alte valuri valahe-românesti din aceleasi zone.

O componenta a poporului roman si cea mai consistenta dar si cea mai obscura este populatia carpatica ce traia asemenea vechilor nomazi, mai exact toamna familile se retrageau in zonele de deal si de munte unde isi incropeau rapid bordeie sau colibe semisubterane, in fapt o groapa captusita cu lemn, impletituri, crengi si blanuri, iar deasupra un plafon din lemne lungi, crengi si apoi glii cu iarba.

langa unul dintre pereti era asezata vatra, de obicei in forma de L, pe care se si dormea.
Igiena era asigurata prin sauna, totul avea loc intr-o coliba.

De primavara si pana toamna oamenii migrau cu proprile colibe/corturi, la inceput pe la ses, apoi vara dupa ciuperci si fructe de padure la munte, apoi iar coborau, ..., in timp ce vanatorii se deplasau sezonier dupa tipul de vanat de la pasari, pesti si pana la migratia mistretilor de pe pasunile verzi spre padurile de ghinda si jir toamna.

Nu trebuie sa ne gandim ca acesti barbari erau un fel de prosti ai istoriei, de fapt erau cu adevarat speciali, deoarece nu pretuiau nimic in afara traiului liber, aveau arme otravite asemenea indigenilor din Papua sau Amazonia, armuri groase din piele tabacita si lemn, chiar insertii cu spini, ...

In perioada Glaciara avem civilizatile atlantilor pe toate continentele disparute astazi fiind funduri de mare din continentul Sunda (Australasia), pana in Lemuria, Mu, Mediterana-uscat, M. Neagra, Caspica, ... Terra Nova, Patagonia-Falkland, ... practic in oceanul Indian existau doua insule fiecare cat Romania (Kerguelen, Pitcairn), apoi alta Maldive ce taia oceanul in jumatate N-S, apoi semiluna Seychele ce inconjura pe departe Madagascarul cu o limba de pamant tot cam cat suprafata Romaniei, ... s.a.m.d

In perioada interglaciara lucrurile au stat chiar pe dos si civilizatia preatlantilor dainuia aproape de zonele polare, in Antarctica, Canada, Groenlanda, Scandinavia, Siberia, apoi in Sahara, Arabia, Amazonia, Patagonia, Australia desertica, toate fiind mari golfuri adanci ale oceanului interglaciar.

De asemenea si aceasta civilizatie este greu de depistat datorita locatilor exotice ba in mijlocul deserturilor, ba in zonele polare chiar daca nu se afla sub ape precum civilizatia glaciatilor /atlantilor.

Consider de asemenea ca civilizatia s-a nascut in spatiul balcanic si caucaziano-balcanic, de unde a migrat inspre Mesopotamia in urma marelui potop.

De fapt radacinile civilizatiei neolitice s-ar putea afla pe fundul Mediteranei pe langa marile sarate de aici pe cand Gibraltarul era mult mai ridicat geologic nu neaparat mai "inchis" ci doar placa respectiva mai ridicata similar cheilor Dunarii si Marii Panonice in decursul istoriei.

Limbile evolueaza desigur, insa exista si un proces evolutiv convergent alaturi de procesele divergente.

Limbile vechi au dat nastere altor limbi, de exemplu limba irlandeza seamana cu celto-galeza continentala si cu proto-celtica din zona Carpati-Alpi, dar ar fi greu inteligibile intre ele sau aproape de loc mutual inteligibile pentru vorbitorii acestora daca i-am pune astazi fata in fata.

Proto-celto-galeza este fundamentul limbilor romanice cat si a limbilor germanice si in oarecare masura chiar si a celor slave, in timp ce ariano-persana a stat la fundamentul "limbilor satem=100" cum ar fi grupul balto-slav, greaca, albaneza, armeana, chiar si limbile germanice.

Prima Europa antica a fost celtica pana in zonele nord-pontice, apoi s-a arianizat dinspre rasarit, astfel perso-arienii vor ajunge pana in Magreb prin intermediul Alanilor si Vandalilor, in timp ce celto-galezii vor ajunge pana in Anatolia kurzilor, apoi prin mostenirea greco-romana chiar pana in Persia si India.

Cat priveste limbile si acestea au suferit un amestec complex, dar interesant.

Majoritatea lexicului actual din marile grupe lingvistice europene priveste limba celto-galeza, iar limba proto-italica si proto-germanica sunt in fapt aceasta proto celto-galeza in straie noi, un fel de limbi evoluate la marginea celto-galeza.

Limba Sabir a derivat in oarecare masura si din limba romana:
din (http://en.wikipedia.org/wiki/Mediterranean_Lingua_Franca) si Siciliana bizantina (http://en.wikipedia.org/wiki/Sicilian_language) , ea contine un bogat lexic celto-galez, apoi un bogat lexic perso-arian (sanscrit), s.a.m.d si este foarte greu de decelat perioadele cand s-au produs aceste amestecuri, limbile vector, ...

Iata de exemplu Italia si balcanii erau celto-galeze, apoi aici s-au infiltrat in mai multe valuri alti celti si populatii ariene ultimele cu precadere in estul Italiei si in sudul peninsulei, apoi are loc migratia albanezilor si vlahilor in sudul peninsulei, apoi mai inainte discutam de Magna Grecia ce ocupa aceeasi jumatate sudica a Italiei, s.a.m.d

Am sa dau un exemplu pentru a intelege aparitia si evolutia limbilor in general, iata latina este o limba care a cunoscut urmatoarele etape de melanj:

1.) cca. 3.ooo-500 BC -o limba semita sau semito-hamito-berbero-dravidiana, probabil cananeana punilor cartaginezi /fenicieni plus micro-asianica-dravidiana de mai inainte, care a dat particularitatea specifica limbii latine si descendentelor sale sau limbilor inrudite din arealul sud european;

2.) cca. 2.ooo-200 BC - proto-celto-galeza si galeza clasica;

3.) cca. 12oo-100 BC - ariana (proto-persana) iapigi, apuli, mesiani, ... (fiind totodata populatii traco-ilire);

4.) cca. 1.ooo-100 BC - limba greaca;

5.) cca. 800-100 BC - etruscii probabil o ramura a cartaginezilor sau o populatie semito-europeana din mediterana apuseana;

6.) cca. 500-100 BC - celtii

7.) Perioada I. Roman - invazia germanica sau ariano-geto-germanica, sarazinii vorbitori de araba, un reviriment al culturii greco-romane sub Bizant, apoi migratia vlacho-albaneza in sudul Italiei, ceva mai devreme hunii, avarii, ungurii, turcii, franco-normanzii in aceeasi locatie, influenta Aragonului, s.a.m.d

Iata elementele constituente ale limbii latine in mai multe etape ale formarii si evolutiei acesteia.

Orice regat a necesitat un anumit nivel de standardizare a limbii, realizarea unei limbi de comunicare internationala care sa lege vorbitorii dialectelor si limbilor din grupe lingvistice diferite aflate sub sfera sa de influenta.

Astfel a aparut si latina care la nivel regional implica dialectizare si asimilarea altor limbi pe fragmente pornind de la elemente de lexic pana la fonetica, s.a.m.d

Partea cu adevarat orientala a limbii romane consta in fondul "slav" cca. 30-60% din lexicul de baza de la o regiune la alta si de la o epoca la alta.

Fondul slav este cca. 50-70% de facto un fond ariano-geto-dacic, cca. 20-30% fond celtic si cca. 10-30% fond vechi germanic-gotic care la randul sau face referire la componenta ariano-geto-dacica, celtica, ...

Probabil ca doar cca. 10-20% din fondul slav este slav-autentic, dar si aici problema este destul de relativa.

Restul fondului uzual din romana cca. 5-15% este discutabil (neo-greaca, turca, ...)

ISTORIA NECENZURATA A DACIEI

cca. 117, Hadrian distruge podul peste dunare a lui Apolodor deoarece Oltenia si Banatul erau strabatute de triburile barbare, de aceea multe colonii din timpul lui Traian se muta spre sud catre Dunare.
In 170 Costobocii intra in Dacia ca la ei acasa, dupa care in 171 se ofera la 12.ooo de barbari pamant in Dacia pentru a-i impaciui sa nu porneasca cu razboi asupra oraselor din Dacia.

În 172 e.n., după ce au fost învinși in raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă. La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i-a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițându-le ajutorul romanilor și subsidii romane.
. Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i-a convins pe lacringi să-i atace și totodată i-a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Când costobocii au invins în acest plănuit “război civil”, Marcus i-a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamant și bani. Ei s-au dovedit aliați loiali in al doilea razboi al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 e.n., un număr de 18,000 daci independenți au fost primiți in Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine dacică mai târzie
http://ro.wikipedia.org/wiki/Costoboci

Adica in plina glorie romanii mituiau pe daci si chiar le dadeau pamant si subsidii in Dacia Romana pe la anul 180 ?!... si i-au lasat sa-si faca doua orase dacice-costoboce in plin teritoriu roman !!! ???

In armeana "GET" = r^u, iar in lb. iranice unii l-au dat ca "peshte" probabil din R^U similar cu R^bA (slv.) =peshte ... din r^u.

Asadar GETII par a fi o populatie de stepa traitoare pe langa vaduri /ape, similara bolohovenilor, moldovenilor (s-CIT =s-GET).

DACII in schimb par a fii o populatie mult mai tarzie rezultata din replierea getilor spre munti datorita populatilor iraniene, DAG=munte.

Putem spune ca getii dintr-o populatie predominant de stepa a devenit o populatie predominant montana (v. Carpatii si aria Balcanica), ei ajungand sa reziste intre munti (Carpati-Bugeac-Nipru-Crimeea-Caucaz, in timp ce in spatile vaste ale Rusiei vor fi fost inlocuiti complet de catre iranieni si turci, ramanand doar relicve lingvistice ...

GET=r^u in armeana nu are o semnificatie pe acelasi curs ci provinde din "a CUNOASTE, a VEDEA, a STII", asadar s-CETI=sciti= cunoscatori ~ GETI = a ghicii, a citii ------------comp. Rig-Veda = a vedea-veda, a cunoaste.

Dalmatian miners were brought in to operate the gold mines in the Bihor Mountains, adding to the imperial coffers.

At Alburnus Maior the gold mines flourished between 131 and 167 AD, but over time they began to see diminishing returns as the local gold reserves were exploited.Evidence points to the closure of the gold mines around the year 215 AD.

Dupa cum se poate observa minele de la Rosia Montana au avut perioada de apogeu in perioada (131...167) AD.
In anul 215 AD acele mine au fost abandonate iar minerii adusi din Dalmatia in mod sigur au plecat.

c. 115 – Armenia, Assyria and Mesopotamia, formed by Trajan, abandoned by Hadrian in 118
c. 197 – Mesopotamia, imperial praefectorial province

Trajan's province

In 113, Emperor Trajan (r. 98–117) launched a war against Rome's long-time eastern rival, the Parthian Empire. In 114, he conquered Armenia, which was made into a province, and by the end of 115, he had conquered northern Mesopotamia. This too was organized as a province in early 116, when coins were minted to celebrate the fact.[1]
Later in the same year, Trajan marched into central and southern Mesopotamia (enlarging and completing the province of Mesopotamia) and across the river Tigris to Adiabene, which he annexed into another Roman province, Assyria.[2] But he did not stop there. In the last months of 116, he captured the great Persian city of Susa. He deposed the Parthian king Osroes I and put his own puppet ruler Parthamaspates on the Parthian throne. Never again would the Roman Empire advance so far to the east.
As soon as Trajan died however, his successor Hadrian (r. 117–138) relinquished his conquests east of the Euphrates river, which became again the Roman Empire's eastern boundary.[3][4]
[edit]Severus' province

Northern Mesopotamia, including Osroene, came again under Roman control in the expedition of Lucius Verus in 161–166, but were not formally organized into provinces; instead, they were left under local vassal rulers, although Roman garrisons were maintained, notably at Nisibis. This control was threatened in 195, during the civil war between Septimius Severus (r. 193–211) and the usurper Pescennius Niger, when rebellions broke out in the area, and Nisibis was besieged. Severus quickly restored order and organized Osroene as a full province.[5][6] Next Severus embarked on a war against Parthia, which he concluded successfully with the sack of the Parthian capital Ctesiphon. In emulation of Trajan, he re-established a province of Mesopotamia in 198, with Nisibis, elevated to the status of a full colonia, as its capital.[7][8]
Unlike Trajan's province, which encompassed the whole of Roman-occupied Mesopotamia between the Euphrates and Tigris rivers, the new province was limited between the province of Osroene to the south, the Euphrates and Tigris to the north, and the river Chaboras (modern Khabur) to the east.[9] For the remainder of its existence, the new province would remain a bone of contention between the Romans and the Iranian powers, suffering heavily in the recurrent Roman–Persian Wars. In the turmoil that followed the Year of the Six Emperors, in 239–243, Ardashir I (r. 224–241), the founder of the new Sassanid Empire which replaced the moribund Parthians, attacked and overran the area, but it was recovered by Timesitheus before his death in 243.[10] In the 250s, the Persian shah Shapur I (r. ca. 240–270) attacked Mesopotamia, and fought with the Roman emperor Valerian (r. 253–260), whom he captured at Edessa in 260.[11] In the next year however, Shapur was heavily defeated by Odaenathus of Palmyra and driven out of Mesopotamia.[12]

The late Roman Diocese of the East, including the province of Mesopotamia
Under the reforms of Diocletian (r. 284–305) and Constantine I (r. 306–337), it became part of the Diocese of the East, which in turn was subordinated to the praetorian prefecture of the East. Nisibis and Singara, along with the territory in Adiabene conquered by Diocletian were lost after the debacle of Julian's Persian expedition in 363, and the capital was transferred to Amida, while the seat of the military commander, the dux Mesopotamiae, was located at Constantina. Other cities included Martyropolis and Kephas.[9]
After the troubles Roman forces faced in the Anastasian War of 502–506, the East Roman emperor Anastasius I (r. 591–518) built the fortress of Dara as a counter to Nisibis and as the new base of the dux Mesopotamiae. During the reforms of Justinian I (r. 527–565), the province was split up: the northern districts with Martyropolis went to the new province of Armenia IV, while the remainder was divided into two civil and ecclesiastical districts, one (the region south of the Tigris) with capital at Amida and the other (the region of Tur Abdin) with capital at Dara.[9] The province suffered greatly during the near-constant wars with Persia in the 6th century. In 573, the Persians even took Dara, although the East Romans recovered it under the peace of 591. They lost it again to the Persians in the great war of 602–628, and regained it afterwards only to lose the entire region permanently to the Muslim conquests in 633–640.[9]http://en.wikipedia.org/wiki/Mesopotamia_(Roman_province)
http://en.wikipedia.org/wiki/Osroene

By this time, Hadrian had grown so frustrated with the continual problems in the territories north of the Danube that he contemplated withdrawing from Dacia.[2] As an emergency measure, Hadrian dismantled Apollodorus’s bridge across the Danube, concerned about the threat posed by barbarian incursions across the Olt River and a southward push between a number of Trajan’s colonia and the castrum at Bersobis.[51]

Roman Dacia
By 118, Hadrian himself had taken to the field against the Roxolani and the Iazyges, and although he defeated them, he agreed to reinstate the subsidies to the Roxolani.[52][53] Hadrian then decided to abandon certain portions of Trajan's Dacian conquests. The territories added to Moesia Inferior (Southern Moldavia, the south-eastern edge of the Carpathian Mountains, and the plains of Muntenia and Oltenia) were returned to the Roxolani.[54][53] As a result, Moesia Inferior reverted once again to the original boundaries it possessed prior to the acquisition of Dacia.[33] The portions of Moesia Inferior to the north of the Danube were split off and refashioned into a new province called Dacia Inferior.[33] Trajan’s original province of Dacia was relabelled Dacia Superior.[33] It was at this time that Hadrian moved the Legio IV Flavia Felix from its base at Ulpia Traiana Sarmizegetusa, and ordered it stationed in Moesia Superior.[55]Apparently, war reached northern Dacia after 167 when the Iazyges, having been thrust out of Pannonia, focused their energies on Dacia and took the gold mines at Alburnus Maior (modern Roşia Montană, Romania).

The last date found on the wax tablets discovered in the mineshafts there (which had been hidden when an enemy attack seemed imminent) is 29 May 167.
The suburban villas at Ulpia Traiana Sarmizegetusa were burned, and the camp at Slăveni was destroyed by the Marcomanni.
By the time Marcus Aurelius reached Aquileia in 168 AD, the Iazyges had taken over 100,000 Roman captives.

That same year (170) the Costoboci (whose lands were to the north or northeast of Dacia)[78] swept through Dacia on their way south.[79] Weakened as it was, the empire could not prevent the movement of tribespeople into an exposed Dacia during 171,[80] and Marcus Aurelius was forced to enter into diplomatic negotiations in an attempt to break up some of the barbarian alliances.In 171, the Astingi invaded Dacia,[81] defeating the Costoboci and tearing down numerous Roman castra, including the fort at Tibiscum (modern Jupa in Romania), before turning their attention to the capital, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

The Romans negotiated a settlement with the Astingi, whereby they agreed to leave Dacia and settle in the lands of the Costoboci.[81] In the meantime, plots of land were distributed to some 12,000 dispossessed and wandering tribespeople, in an attempt to prevent them from becoming a threat to the province if they continued to roam at the edges of Dacia.[83]
Throughout this period, the tribes bordering Dacia to the east, such as the Roxolani, did not participate in the mass invasions of the empire.[77] Traditionally seen as a vindication of Trajan's decision to create the province of Dacia,[77] some modern authors have viewed their actions as an example of support for the continued status quo of Roman–client relationships in the face of pressure from the Germanic tribes to their north.[82] By 173 AD, the Marcomanni had been defeated;[84] however, the war with the Iazyges and Quadi continued, and to ensure the quick deployment of the legions to the north-western portions of Dacia which were under pressure, the Romans built a road between Porolissum and Napoca.[85] Here, the Romans encountered heavy resistance from the Iazyges,[85] and throughout the winter of 172-173, Roman strongholds along the Tisa and Danube rivers were attacked by the Iazyges and the Quadi.[85]
Consequently, Marcus Aurelius turned his full attention against the Iazyges and Quadi. He crushed the Quadi in 174 AD, defeating them in battle on the frozen Danube river, after which they sued for peace.[86] The emperor then turned his attention to the Iazyges; after defeating them and throwing them out of Dacia, the Senate awarded him the title of Samarticus Maximus in 175 AD.[77] Conscious of the need to create a permanent solution to the problems on the empire's northern frontiers,[77] Marcus Aurelius relaxed some of his restrictions on the Marcomanni and the Iazyges. In particular, he allowed the Iazyges to travel through imperial Dacia to trade with the Roxolani, so long as they had the governor's approval.
At the same time he was determined to implement a plan to annex the territories of the Marcomanni and the Iazyges as the empire's newest provinces, only to be derailed by the revolt of Avidius Cassius.

Revival under the Severans (193–235)
Severus extended the province’s eastern frontier some 14 kilometres east of the Olt River, and completed the Limes Transalutanus. The work included the construction of 14 fortified camps spread over a distance of approximately 225 kilometres, stretching from Flămânda (situated near the Danube River) in the south to Cumidava (modern day Breţcu in Romania).Some modern authors[who?] write that Caracalla added further territory to Dacia by pushing the border around 50 kilometres east of the Olt river.[108][dubious – discuss]

In 218, Caracalla’s successor, Macrinus, returned a number of non-Romanized Dacian hostages whom Caracalla had taken, possibly as a result of some unrest caused by the tribes after Caracalla’s assassination.
http://en.wikipedia.org/wiki/Roman_Dacia

I. Roman in plina glorie era intr-un echilibru atat de fragil incat iazigii si roxolanii, ambele popoare sarmatice au luat in stapanirea lor minele de aur si toate astea sunt trecute sub tacere in istoria noastra oficiala, la fel si raderea din temelii a mai multor orase colonii cu cca. un secol inainte de retragerea aureliana.

Dacia in partea transilvana cuprindea vestul sau nord-vestul acestei depresiuni, pe cand "hartile trucate" o arata hat pana in Moldova, cel putin pe crestele Carpatilor.

In Oltenia frontiera era undeva prin Banatul montan, pe Carpati, cel mult in subcarpatii getici dupa 117 probabil, apoi se avanseaza stadial pana la Jiu, apoi pana la Olt, ... dincolo de Olt, apoi cade din nou pe Olt, la vest de Olt, ..., asadar nu a existat o permanenta a unor fruntalii fixe, ba mai mult, barbarii faceau legea chiar si in peticul de Dacie ce a ramas constant sub romani, iar romanii ii pristuiau atata vreme cat nu le provocau neplaceri maxime, deci romanizarea este un simplu basm de adormit copiii.

5-6 orasele pe langa Apuseni de la Zalau la Deva; unul singur in Oltenia si ZERO in Banat.

Porolisum - 5.ooo hab.;

In felul acesta un razboi cu sarmatii iazigi la granita de vest a Daciei, prin anii 107-108, a trecut, probabil, abia remarcat. Dar aceiasi iazigi din campia dintre Tisa si Dunare, ca si neamurile lor din est - roxolanii - se vor revolta din nou, imediat dupa moartea lui Traian (11 august 117). Moesia Inferior si mai ales Dacia sunt puse in mare pericol. in aceste conditii vitrege isi incepe domnia Hadrian (117-138). Venind imediat la Dunare, el ii imbuna pe roxolani cu subsidii. Unui general inzestrat - Q. Marcius Turbo - desi doar cavaler, i se acorda o comanda exceptionala, in fruntea Daciei si Pannoniei Inferior. Iazigii sunt prinsi astfel intr-un cleste si infranti (HA, vita Hadriani, 6, 6-8; Dio Cassius LXVIII, 13, 6).

Totusi, contextul de nesiguranta de la inceputul domniei il determina pe imparat (care avusese intentia, in primul moment, sa renunti la provincia Dacia toata) sa abandoneze sudul Moldovei, Muntenia si - probabil -- vestul Banatului. Fara asezari importante si fara sa fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi in continuare controlate de romani; capetele de pod de pe malul stang al Dunarii, de la Barbosi, langa Galati, si de la Orlovka, vor fi mentinute pe mai departe, ca puncte strategice de interes.

Zonele abandonate din provinciile Moesia Inferior si Dacia reprezentau foarte putin in comparatie cu imensele teritorii cucerite de Traian in Orient si la care acelasi Hadrian renunta acum, readucand granita imperiului pe Eufrat.http://www.scrigroup.com/istorie-politica/...Moesia51339.php
Dacia Inferior apare ca o provincie tampon intre Dacia Superior si barbaricum.

Fata de contactul pe care Dacia romana il avea - pe linia Dunarii - cu Imperiul, granitele sale de vest, nord si rasarit (care o pazeau de iazigi, de daco-getii liberi, de costoboci, carpi, roxolani etc.) erau de o lungime considerabila. Granita de vest a Daciei, prin Banat, urma un traseu inca neclarificat: pe Tisa sau, mai curand pe linia castrelor de la Lederata, pe Dunare (azi Banatska Palanka, in Iugoslavia), pana la Berzobis. Probabil ca dupa Traian granita din Banat a fost retrasa mai spre rasarit, pe culoarul Timis-Cerna, cu puncte importante pe granita Dierna (azi Orsova, jud. Mehedinti), Mehadia, marele castru auxiliar de la Tibiscum (azi Jupa, langa Caransebes). Pe valea Muresului granita era strajuita de alt castru de mare valoare strategica, la Micia (azi Vetel, langa Deva). De aici, granita vestica urca spre nord, urmand un traseu deocamdata destul de neclar; oricum, era inglobata zona aurifera din Carpatii Occidentali. Din valea Crisului Repede, cu castrul de la Bologa (jud. Cluj), granita prinde iarasi un contur mai limpede ajungand, printr-un sir de castre, pana la Porolis-sum (azi Moigrad, langa Zalau), cel mai important punct strategic din nordul Daciei. Apoi granita urmarea in general linia Somesului, cu castrul de la Samum (azi Caseiu, jud. Cluj). De la Ilisua (jud. Bistrita-Nasaud) mai multe castre marcheaza frontiera estica, pe la poalele Carpatilor Orientali, pana in fata pasului Oituz unde castrul de la Angustia (azi Bretcu, jud. Covasna) marca punctul cel mai rasaritean al Daciei romane.

Limesul transalutan avea 14 puncte fortificate cu castre, pana dupa pasul Bran, la Cumidava (azi Rasnov, jud. Brasov), de unde se facea legatura cu Angustia. Aceasta opera defensiva, care a functionat pana in timpul lui Filip Arabul, isi are inceputurile, probabil, sub Hadrian sau sub Antoninus Pius, fara sa insemne, practic, o extindere a provinciei la rasarit de Olt, caci asezari civile n-au existat in acest teritoriu.

Doar primii ani din domnia lui Marcus Aurelius (161-180) au corespuns dorintelor imparatului-filosof, mare reprezentant al neostoicismului: ani de pace si prosperitate, in care problemele militare le-a lasat in seama asociatului sau la tron, Lucius Verus (161-169). Cu anul 166 se deschide una din cele mai grele perioade pentru Imperiu caci „au conspirat toate neamurile, de la granita Illyricului pana in Gallia' (HA, vita Marci, 22, 1), incepand astfel razboaiele marcomanice, la care au luat parte si cvazii, lacringii, burii, roxolanii, costobocii si altii. Toate provinciile dunarene au suferit, ca si nordul Italiei si Grecia. Pax romana instaurata de Augustus se dovedise a nu fi vesnica, iar relativul echilibru al lumii romane a fost adanc zdruncinat.

Prin pozitia lor, Dacia si Dobrogea nu au fost crutate, raidurile iazigilor, lacringilor si burilor in cazul Daciei, ale costobocilor si bastarnilor in cazul Dobrogei, afectandu-le timp de mai multi ani, incepand cu a doua jumatate a anului 167. Teritorii intinse sunt devastate, atat in Dacia Porolissensis, cat si in regiunile centrale si sud-transilvanene. „Cheia de bolta' a apararii nordice a provinciei - Porolissum - nu reuseste sa opreasca invazia. Cele doua castre de aici sufera distrugeri; dupa trecerea acestui obstacol, neamurile* barbare se indreapta spre zona aurifera (unde au patruns, poate, si pe valea Muresului, dinspre Tisa). Populatia de la Alburnus Maior (azi Rosia Montana, jud. Alba), cuprinsa de panica, isi ascunde actele - tablitele cerate - in galeriile minelor de aur (data ultimei tablite este 29 mai 167 - IDR, I, TabCerD XIII). Distrugeri cauzate de invazie se remarca la Apulum si, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel putin in zona extramurana ( la villa suburbana de langa amfiteatru, la templul lui Liber Pater, incendiat acum - potrivit inscriptiei de refacere - de catre dusmani - hostes). in sfarsit, mai multe tezaure monetare sunt ingropate in diferite locuri din provincie, dovedind starea de nesiguranta.

Atacurile reusite asupra Daciei au demonstrat neajunsurile militare si organizatorice ale provinciei: o singura legiune cantonata in Dacia s-a dovedit insuficienta, chiar daca existau numeroase trupe auxiliare; de asemenea, partajarea comenzii militare in cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o solutie acceptabila. Prin urmare, in anul 168, legiunea a V-a Macedonica e transferata in Dacia, la Potaissa (azi Turda, jud. Cluj), in cadrul seriei de masuri care urmarea intarirea frontierelor provinciilor dunarene periclitate, inclusiv prin crearea de noi legiuni (II Italica si III Italica) stabilite pe Dunare.

In Dacia, urmasul lui Fronto, guvernatorul Sex. Cornelius Clemens trebuie sa faca fata noilor atacuri ale semintiilor germanice si dacice, mai ales la frontiere. Se poarta tratative, se platesc subsidii, sunt aszate in provincie grupuri de populatii din barbaricum. Dupa 172 luptele impotriva marcomanilor, cvazilor si iazigilor continua. intreg deceniul opt cunoaste neincetate framantari, caci dupa infrangerea unor grupuri de barbari si incheierea pacii, luptele reincepeau. Astfel, iazigii sunt infranti iar in 175 se incheie o pace, ca peste doi ani luptele la Dunare sa reinceapa. In 179 se incheie un tratat-conventie cu iazigii, care primesc dreptul de a face comert cu roxolanii traversand provincia Dacia, cu acordul guvernatorului (Dio Cassius, LXXI, 19, 2). Drumul lor trecea prin Porolissum, localitatile din estul provinciei, ajungea la Angustia, trecand prin pasul Oituz in teritoriile roxolanilor, iar de acolo ducea pana la Tyras. Dupa moartea lui Marcus Aurelius (17 martie 180), fiul si urmasul sau Commodus (180-192) a incheiat pacea cu marcomanii si cvazii. La inceputul domniei acestui imparat se mai duc lupte la nord de Dacia cu burii, de catre guvernatorul provinciei, C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes. Pacea incheiata prevedea, printre altele, asigurarea unei fasii de 40 de stadii (peste 7 km) la granitele nordice ale Daciei, in care populatiile din barbaricum nu aveau acces. Totodata Sabinianus „a adus sub ascultare 12 000 de daci marginasi' carora le-a promis pamant - acelora care ar fi dorit sa se stabileasca in provincie (Dio Cassius, LXXII, 3, l-3). Nu stim insa daca proiectata colonizare s-a petrecut efectiv.

Deceniul noua n-a fost lipsit nici el de framantari. Lupte impotriva dacilor liberi de la nordul Daciei au mai avut loc prin 183-184.

In anul 238 au loc atacuri combinate, ale carpilor si gotilor, in Moesia Inferior. Carpii revin cu noi invazii in Moesia si Tracia in anul 242. Este posibil ca acum, sub Gordian al III-lea (238-244), actiunea carpilor sa fi afectat si zonele rasaritene si meridionale ale Daciei.

Dar marele atac al carpilor se va produce sub Filip Arabul (244-249), cand provinciile sufera distrugeri ca pe vremea razboaielor marcomanice. Zosimos (sec. V) relateaza (I, 20) ca imparatul insusi a venit la Dunare, unde carpii invadasera teritoriul roman. in urma luptelor carpii se retrag intr-o fortificatie, care e supusa asediului. Batalia decisiva s-a dat in anul 247. Numeroase tezaure monetare ingropate acum atesta patrunderea violenta a carpilor, insotita de jafuri si inrobiri. Un personaj din Apulum mentioneaza ulterior pe un altar ca a scapat din captivitatea carpilor - a Carpis liberatus (CIL, III, 1054). Situatia grava a determinat masuri suplimentare de securitate si in castrul de legiune de la Potaissa, unde e blocata partial o poarta (va fi redeschisa la trecerea pericolului). Limesul transalutan este abandonat, apararea repliindu-se pe linia Oltului.

Toate centrele urbane din Dobrogea sufera mari pradaciuni la mijlocul secolului al III-lea. Histria a fost complet distrusa de goti (HA, vita Maximi et Balbini, XVI, 3), viata revenind aici abia la sfarsitul secolului. Pretutindeni, la Tropaeum Traiani, Noviodunum, Dinogetia, Capidava, Sacidava etc. se constata mari distrugeri cauzate de invadatori.

Cam atat in mare despre Dacia si daci, acest neam in perioada traca a apartinut arealului semito-arian, a suferit o puternica celtizare, apoi o noua celtizare urmata la scurt timp de i arienizare noua.

Marele neam geto-dacic nu a fost altceva decat un amestec de celti si arieni de la cap la coada.
In Dacia Romana s-a produs o satemizare /arienizare continua prin ceea ce numim scito-sarmati si mai apoi proto-germano-balto-slavi, ...slavi, ...

Desigur a existat si un grup sedentar destul de consistent de origine celtica anartii, cotinii, costobocii si bastarnii.

Anartii sau Neurii ar putea fi identificati cu ungurii arhaici.

Stra-romani si sau stra-români (Komani-Cruje, Kesztelly-Balaton, Stecci-Bosnia si Bjelo-Brdo).

http://en.wikipedia.org/wiki/Origin_of_the_Albanians

https://www.google.ro/search?q=komani+culture&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=jNYEVJWnBsnbOsiLgNAD&ved=0CAYQ_AUoAQ&biw=1366&bih=600

http://en.wikipedia.org/wiki/Keszthely_culture

http://www.huninfo.hu/keszt/2keszth1.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Pannonian_Romance

https://www.google.ro/search?q=keszthely+culture&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=DtQEVJKqNI7sO-H0gMgJ&ved=0CAgQ_AUoAQ&biw=1366&bih=643

https://www.google.ro/search?q=keszthely+culture&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=DtQEVJKqNI7sO-H0gMgJ&ved=0CAgQ_AUoAQ&biw=1366&bih=643#q=keszthely+pecs+sopianae&spell=1&tbm=isch

http://en.wikipedia.org/wiki/Ste%C4%87ak

http://www.bosniafacts.info/early-history/36-stecci-bosnian-monumental-medieval-tombstones

https://www.google.ro/search?q=stecci&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=VdMEVISBG4nZOufFgKgK&ved=0CAYQ_AUoAQ&biw=1366&bih=643

http://en.wikipedia.org/wiki/Bijelo_Brdo_culture

Limba SABIR:

https://pantherfile.uwm.edu/corre/www/franca/edition3/index.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Mediterranean_Lingua_Franca

https://pantherfile.uwm.edu/corre/www/franca/edition3/foreword.html

https://pantherfile.uwm.edu/corre/www/franca/edition3/texts.html

https://pantherfile.uwm.edu/corre/www/franca/edition3/lingua5.html

http://books.google.ro/books?id=M9O68yvLbQQC&pg=PA137&source=gbs_toc_r&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false

Cultura Balaton-Kesztelly emigrata din Venetia sub protectia francilor, lombarzilor, venetienilor si chiar a bizantinilor se va dezvolta in SV Ungarii avare turcomane.

Mai la sud in Bosnia si Albania se vor dezvolta Culturile montane Komani-Cruje intre Bizant si venetieni, apoi un stadiu tarziu Cultura Stecci.

Pe mai departe stramosii nostri "comuni" cu ai sicilienilor vor invada sudul Frantei la Carcason, este vorba despre migratia bogumililor, in Italia alte migratii inclusiv valurile arbeneshti-albanezo-vlahe, dar im mare masura migratia s-a derulat mai mult dinspre Italia spre rasarit.

In cele din urma Cruciadele au trasat o directie bine definita, la inceput expansiunea OLAZ-francilor de origine mai ales sud-italiana pana in Panonia, Crimeea, Cumania si Levant, apoi dupa cca. 2 secole replierea acestora spre Panonia, apoi aproape exclusiv spre marcile marginale mai ales Cumania.

Regatul ungar era ungar doar cu numele, el a fost supus unor framantari puternice, disparitii subite, re-geneze, colonizari, rupturi, unificare, replieri si expansiuni, ... de fapt au existat vreo 5-6 Ungarii functionand in paralel de multe ori unde italienii faceau legea, turcomanii incercau sa se impuna, la fel slavii, polonezii si nu in ultimul rand bizantinii si germanii Sf. imperiu.

In linii mari curgerea acelor sud-italieni vechi spre zona carpatica s-a facut prin doua metode, una a tinut de colonizarile genovezo-venetiene de la Dunare, Crimeea si Sudul Moldovei, iar cealalta metoda s-a facut prin pierderea influentei italienilor in vestul Ungariei si colonizarile R. Ungar in zonele periferice barbare turcomane, adica mai intai in zona carpatica, apoi tot mai la rasarit pana ce Marcile Cumaniei sau Turkiei orientale s-au desprins total.

Ei au fost colonizati oricum in rasaritul actualei Ungarii pe margini de la Eger la Oradea si de aici la Pecs, iar mai apoi sau chiar in acelasi timp (1.ooo-1200) Venetia apoi Genova (1200-1500) preiau Dunarea, Crimeea, Taurida si Basarabia, in timp ce Cavalerii Ioaniti, Cavalerii Teutoni si Cavalerii Templieri (ultimii impartindu-se la primele doua ordine) au primit mana libera sa colonizeze Banatul si Cumania.

Alte dovezi privesc alti cavaleri din Vlahia Mare (Grecia) (Bogdan fiul lui Micula) care si el primeste dreptul de colonizare in Crisana.

Ungaria pe la anul 1200 reuseste sa recupereze Transilvania de la regisorii locali si impinge colonizarile in Transilvania, apoi in Cumania si Moldova.

Olaszi acesti straromani vor cauta acest El D'orado de frontiera mai ales ca aici stapanirea era mult mai omogena etnic la nivelul cel mai de sus, adica Republicile Maritime Italienesti si Cavalerii Latini.

Din secolul XIII porturile dunărene devin colonii ale veneţienilor şi genovezilor, ultimii obţinând şi monopolul comerţului de pe Marea Neagră (din 1261), activitate ce a dus la dezvoltarea şi îmbogăţirea rapidă a regiunii. Începând cu secolul XIV-XVI se stabilesc în Transilvania preoţi, arhitecţi, ingineri, ofiţeri, armurieri, secretari, traducători, meşteşugari, medici, profesori, agricultori, viticultori, sericicultori, postăvari, vopsitori, cămătari şi negustori. Tot acum are loc aici şi o emigrare din motive religioase.

Prezenţa italiană pe teritoriul României este constantă şi începe în anul 1000, odată cu venirea călugărilor misionari în timpul procesului de creştinare a popoarelor europene.

Ulterior, la invitaţia domnitorilor provinciilor istorice româneşti sosesc pentru a consolida sau ridica diferite fortificaţii şi construcţii civile şi militare constructori, sculptori, zidari, pietrari, dulgheri, tâmplari, vărari, etc.

When the Republic of Genoa was established in the early 11th century, it consisted of the city of Genoa and the surrounding areas. As the commerce of the city increased, so did the territory of the Republic. In 1015, the entirety ofLiguria was part of the Republic of Genoa. After the First Crusade in 1098, Genoa gained settlements in Syria. The majority of them were lost during the campaigns of Saladin. In 1261 the city of Izmir became Genoese territory.^[1]

In 1255 Genoa established the colony of Caffa in Crimea.^[2] In the following years the Genoese established the colonies of Soldaia, Cherco and Cembalo.^[2] In 1275 the islands of Chios and Samos were granted by the Byzantine Empire to Genoa.^[2] Between 1316 and 1332 Genoa established the colonies of La Tana and Samsun in the Black Sea. In 1355Lesbos was granted to Genoa. In the end of the 14th century the colony of Samastri was established in the Black Sea and Cyprus was granted to the Republic. At that period the Republic of Genoa also controlled one quarter ofConstantinople, capital of the Byzantine Empire, and Trebizond, capital of the Empire of Trebizond.^[2] Most Genoese territories were conquered by the Ottoman Empire during the 15th century.

Major territorial possessions[edit]

· Giudicato of Logudoro (island of Sardinia) 1259–1325

· North Aegean sea possessions, centered at Chios 1261–1566

· Southern Crimea possessions of Gazaria 1266–1475 (lost to Ottoman Empire, Kefe Eyalet)

· Island of Corsica 1284–1768

TANAIS (Tana) /Don -The city was refounded around the 13th century (1200-1300) by the Venetians. Later it was acquired by the maritime Republic of Genoa for which it was an important place for trade with the Golden Horde. It decayed again after 1368. In 1392 it was conquered by Timur, by the Ottoman Turks in 1471.

Cetatea Albă, se pare construită pe locul anticului Tyras, apare cu această denumire abia în epoca sa de măreţie, când este oraş al Moldovei lui Ştefan cel Mare, numărând aproximativ 20.000 locuitori şi înscriindu-se printre cele mai mari oraşe europene de la acea dată. Până la acea dată se poate afirma cu certitudine că oraşul cunoaşte o deosebită dezvoltare economică şi comercială, mai ales, ştiută fiind importantă pe care i-o acordă în planurile lor de extindere a supremaţiei maritime şi deci de dobândire a controlului efectiv al drumului comercial,, moldovenesc’’ce legă Occidentul cu Orientul de către regele Sigismund al Ungariei, apoi de însuşi Ştefan cel Mare.

Denumirea „vlah” (sau „valah”) a fost folosită de slavi, fiind preluată de la germanici care o foloseau (sub vorma Walah) pentru a desemna celții și romanicii, inițial însemnând „străin”.

Cuvântul Walah stă și la originea cuvintelor Valonia și Wales), dar mai apoi a fost folosit doar pentru a desemna popoarele romanice („Olasz” în maghiară și „Włochy” în poloneză înseamnă Italia).

Asadar la inceput apar OLAZ sau italieni si francezi, apoi subit cand apar tarile valahe in vecinatatea Ungariei cel putin in traduceri apar doar ROMANIANS ca si colonisti.

Ma intreb oare inainte de 1200-1300 nu existau romani prin zona de au adus italieni si francezi?! sau mai apoi s-au evaporat francezii si italienii de au dispus doar de rom^ni ?!

Eu zic ca acei OLAZ / WALON, italian, ... erau de fapt stra-romanii.

Este interesant ca acesti stra-romani OLAZ au fost colonizati in Eger (NE Ungariei), in Oradea (vestul Ungariei) si in Pecs (sudul SE Ungariei), la modul general in partea rasariteana spre frontierele sigure de atunci.

Alte valuri au fost colonizate in si pe langa marile orase din regat.

Acesti OLAZ erau tarani, comercianti si chiar si cavaleri.

From Serbo-Croatian Vlah (“Romanian”) (dialectal, "Italian", "Latin"), Vlasi pl, from Proto-Slavic *volxъ, ultimately from Proto-Germanic *walhaz, from Latin Volcae (“name of a Celtic tribe”). See also the doublet oláh.

Italian (of or pertaining to Italy, its people or language)

Noun[edit]

olasz (plural olaszok)

Italian (person)

(singular only) Italian (language)

Derived terms[edit]

Olasz Köztársaság

Olaszország

olaszul

Hungarian[edit]

Etymology[edit]

Borrowed from Old Church Slavonic влахъ (vlakhъ), from Proto-Slavic *volxъ, ultimately from Proto-Germanic *walhaz. See also the doublet olasz (“Italian”).

Pronunciation[edit]

· IPA^(key): /ˈolaː/

· Hyphenation: oláh

Noun[edit]

oláh (plural oláhok)

1. (dated, pejorative) Vlach, Romanian

Kingdom of Hungary (1000–1301)

The Kingdom of Hungary, a country in Central Europe, came into being in the High Middle Ages, when Stephen I,Grand Prince of the Hungarians, was crowned king in 1000 or 1001. He reinforced central authority and forced his subjects to accept Christianity.

Although written sources emphasize the role played by German and Italian knights and clerics in the process, a significant part of the Hungarian vocabulary for agriculture, religion and state was taken from Slavic languages.

Astfel putem observa ca pe langa slavi, turco-tatari, unguri, ... au existat si mai pregnant populatile si regatele mai sus mentionate.

Vikingii au locuit initial in zona Dobrogei si Buceag, apoi prin Rusia Kieveana si asupra Moldovei pana la asimilarea lor in masa slava sau pana la retragerea lor cu slavii la nord de Kiev...
Perioada ce priveste aceste evenimente este intre anii 879 si 1100.

A short time later, two of Rurik’s men, Askold and Dir, asked him for permission to go to Tsargrad (Constantinople). On their way south, they discovered "a small city on a hill," Kiev, captured it and the surrounding country from the Khazars, populated the region with more Varangians, and "established their dominion over the country of the Polyanians.

The attack was the first encounter between the Rus' and Byzantines and led the Patriarch to send missionaries north to engage and attempt to convert the Rus' and the Slavs.

(1345-1569) In aceasta perioada Lituania veritabila (Marele Ducat al Lituaniei) s-a intins intre Carpatii Moldovei si Marea Baltica, discutam aici despre 300 de ani !

(1569-1800) cca. 250 de ani Polonia s-a intins intre Baltica si Carpati.

Inaintea noastra a romanilor a existat poporul stra-roman in perioada bizantina tarzie in spatiul vest-bizantin.

LITUANIA:

Albigensian Crusade (1208–1241)[edit]

Pope Innocent III excommunicating the Albigensians (left), Massacre against the Albigensians by the crusaders (right)

Kingdom of Hungary (1000–1301)

· Cnezatul lui IOAN de la IOANITI, Litovoi de la LATINI, Farcas de la Vargas –aragonez / Varga or varg, the modern Swedish word for "wolf", from the Old Norse vargr = LUP, VIRCAS / FARCAS !!! aragonezo-germanic!!!

Olicela /Valicela /Valcea /Vale –vs. valc /volf /vircas

Litovoi-Leto /Latinul sau teutonul;

Senes-Laui=Senex-Laszlo(=Vasile)adica bizantin sau italian O-LASZ-ul.

idem Vrancea-Francia, Barbat-Brabant, Seneslav-Saxon-slavi, …

http://en.wikipedia.org/wiki/Varga

Ioan in it. Giovani->Iovan /Ivan /Iorgovan-Giorghe-iovan;

Brabant aka Barbat;

Giusepe vs. Giusi /Geza (hun.) / Giorgio /Gian-Luca /Gian-Marco

Rich in uncultivated lands and in silver, gold, and salt deposits, the kingdom became a preferred target of the continuous immigration of mainly German, Italian and French colonists.

The colonists were mostly peasants who settled in villages, but also large number of townsfolk arrived as craftsmen and merchants. Their arrival contributed to the development of Esztergom, Székesfehérvár ( ambele la vest de Dunare in imediata apropiere) and many other cities and large number of villages in various parts of the Kingdom. Situated at the crossroads of international trade routes, Hungary was affected by several cultural trends. Romanesque, Gothic and Renaissance buildings, and literary works written in Latin prove the predominantly Roman Catholic character of the culture of the Kingdom, but Orthodox, and even non-Christian ethnic minority communities also existed. Latin was the language of legislation, administration and judiciary, but "linguistic pluralism" (János M. Bak)^[1] contributed to the survival of a number of tongues, including a great variety of Slavic dialects.

The kingdom received a major blow from the Mongol invasion of 1241-42.

Thereafter Cuman and Jassic groups were settled in the central lowlands and colonists arrived from Moravia,Poland and other nearby countries.

The erection of fortresses by landlords, which was promoted by the monarchs after the withdrawal of the Mongols, contributed to the development of semi-autonomous "provinces" dominated by powerful magnates. Some of these magnates even challanged the authority of Andrew III (1290–1301), the last male descendant of the native Árpád dynasty. After his death a period of interregnum interrupted royal power in the early 14th century.

The cohabitation of Hungarians and local ethnic groups is also reflected in the assemblages of the "Bijelo Brdo culture",^[13] which emerged in the middle of the 10th century.

The kingdom, with its average population density of four or five people per 1 square kilometre (0.39 sq mi), was sparsely populated.^[44]

The Olaszi streets or districts in Eger (NE Ungariei), Pécs(SV Ungariei) and Nagyvárad (Oradea, Romania) point at the presence of "guests" speaking a Western Romance language, while the Németi and Szászi placenames refer to German-speaking colonists.^[75] Most subjects of early medieval Hungarian monarchs were peasants.^[76] They only cultivated the most fertile lands, and moved further when the lands became exhausted.

http://en.wikipedia.org/wiki/Kingdom_of_Hungary_(1000%E2%80%931301)

Béla II's son, Géza II who succeeded his father in 1141 adopted an active foreign policy.^[84] For instance, he supported Uroš II of Rascia against Emperor Manuel I Komnenos.^[85]

He promoted the colonization of the border zones.^[28] Flemish, German, Italian, and Walloon "guests" arrived in great numbers and settled in the Szepességregion (Spiš, Slovakia) and in southern Transylvania.

He even recruited Muslim warriors in the Pontic steppes to serve in his army.^[89] Abu Hamid, a Muslim traveler from Al-Andaluz refers to mountains that "contain lots of silver and gold", which points at the importance of mining and gold panning already around 1150.

Géza II was succeeded in 1162 by his eldest son, Stephen III.^[79] However, his uncles, Ladislaus II and Stephen IV claimed the crown for themselves.^[91] Emperor Manuel I Komnenos took advantage of the internal conflicts and forced the young king to cede Dalmatiaand the Szerémség region (Srem, Serbia) to the Byzantines in 1165.^[92]

Stephen III set an example for the development of towns by granting liberties to the Walloon "guests" in Székesfehérvár (la vest de Budapesta aproape de Balaton), including their immunity of the jurisdiction of the local ispánjurisdiction.

Further aspects of the 12th-century French culture can also be detected in Béla III's kingdom.^[102] His palace at Esztergom was built in the early Gothic style.^[103] Achilles and other names known from the Legend of Troy and the Romance of Alexander (two emblematic works of chivalric culture) were also popular among Hungarian aristocrats.^[103] According to a widespread view, "Master P", the author of the Gesta Hungarorum, a chronicle on the Hungarian "land-taking" was Béla III's notary.

A growing intolerance against non-Catholics is also demonstrated by the transfer of the Orthodox monastery of Visegrád to the Benedictines in 1221.

Andrew II's several attempts to occupy the neighboring Principality of Halych proved to be unsuccessful on the long run.^[122] His son,Béla persuaded a group of Cumans to accept Andrew II's suzerainty in 1228 and established a new march in Oltenia in 1231.

The king was first informed on the Mongol threat by Friar Julian, a Dominican monk who visited a Hungarian-
speaking population in "Magna Hungaria" (east of the Volga River) in 1235.^[115] In the next years, the Mongols routed the Cumans who dominated the western parts of the Eurasian Steppes.^[126] A Cuman chieftain, Kuthen agreed to accept Béla IV's supremacy, thus he and his people were allowed to settle in the Great Hungarian Plain.^[127] However, the Cumans' nomadic lifestyle caused many conflicts with local communities.^[128] The locals even considered them as the Mongols' allies.

The main Mongol army arrived through the northeastern passes of the Carpathian Mountains in March 1241.^[127][136] The royal troops met the enemy forces at the river Sajó where the Mongols won a decisive victory on April 11, 1241.^[134] From the battlefield, Béla IV fled first to Austria, where Duke Frederick II held him for ransom.^[135]

Thereafter the king and his family found refugee in theKlis Fortress in Dalmatia.^[137]

The Mongols first occupied and thoroughly plundered the territories east of the river Danube.^[138] They crossed the river when it was frozen in early 1242.^[135]

Abbot Hermann of Niederalteich recorded around that time that "the Kingdom of Hungary, which had existed for 350 years, was destroyed".^[135]^[137] In fact, the kingdom did not cease to exist, since the invaders could not take a number of fortresses.^[139] Furthermore, Batu Khan ordered the withdrawal of all his troops when he was informed of the death of the Great Khan, Ögödei in March, 1242.^[138]

The invasion and the famine following it had catastrophic demographic consequences.^[140] At least 15 percent of the population died or disappeared.^[141][142] Transcontinental trading routes disintegrated, causing the decline of Bács (Bač, Serbia), Ungvár (Uzhhorod,Ukraine) and other traditional centers of commerce.^[143][144] Local Muslim communities ceased to exist, showing that they suffered especially heavy losses.

Béla IV abandoned his attempts to recover former crown lands after the Mongol withdrawal.^[146] Instead, he granted large estates to his supporters, and urged them to construct stone-and-mortar castles.^[147]

He initiated a new wave of colonization which resulted in the arrival of a number of Germans, Moravians, Poles, and Romanians.^[148][149] The king reinvited the Cumans and settled them in the plains along the Danube and the Tisza.^[150] A group of Alans, the ancestors of the Jassic people seems to have settled in the kingdom around the same time.^[151]

New villages appeared which consisted of timber houses built side by side in equal parcels of lands.^[152][153] For instance, the settlement network of the so far scarcely inhabited forests of the Western Carpathians (in present-day Slovakia) began to develop under Béla IV.

Kingdom of Hungary (1301–1526)

Charles I also ordered the minting of stable golden coins modelled on the florin of Florence.^[28] His ban on trading with uncoined gold produced shortage in the European market which lasted until his death in 1342.^[29] Thereafter his widow, Elisabeth of Polandtransported enormous quantities of gold to Italy in order to promote the claim of their younger son, Andrew to the Kingdom of Naples.^[29] Andrew who was Queen Joanna I of Naples's consort was assassined in 1345.^[30] His brother, Louis I of Hungary accused the queen of his murder and led two campaigns against her in 1347 and 1350.^[31] Although he twice conquered her kingdom,^[32] she regained it on both occasions.

The first campaign against Naples was abandoned because of the arrival of the "Black Death".^[34]

In Hungary, less locals fell victim to the epidemic than in Western Europe, because the kingdom was still an underpopulated territory with well nourished inhabitants.^[35] Indeed colonization also continued in the 1300s.^[36]

The new settlers mainly came from Moravia, Poland and other neighboring countries.^[37] They were customarily exempted of taxation for 16 years, which is reflected by the lehota("lightening") placenames in present-day Slovakia.

Most towns were still dominated by German merchants,^[43] but more and more Croat, Hungarian and Slovak peasants arrived from the nearby villages to settle in the towns in the 1300s.^[44] Louis I's Privilegium pro Slavis ("Privileg for the Slavs") from 1381 was the first indication of official bilingualism in a town.^[45] It ensured that the Slovaks in Zsolna (Žilina, Slovakia) enjoy the same privileges as the town's German burghers.

New consolidation (1382–1437)

In the meantime, Stefan Lazarević of Serbia accepted the Ottoman sultan's suzerainty,^[69] thus the Ottoman Empire's expansion reached the southern frontiers of Hungary in 1390.^[70] Sigismund decided to organize a crusade against the Ottomans.^[71]

A great army consisting mainly of French knights assembled, but the crusaders were routed in the battle of Nicopolis in 1396.

The colors of the national flag of Romania (Romanian: Drapelul României) have a long history. Red, yellow and blue were found on late 16th-century royal grants of Michael the Brave, as well as shields and banners.^[1] Thus, the late 13th century Wijbergen armorialshows the coat of arms of the Wallachian ruler Litovoi as consisting of a shield of ten vertically alternating gold-and-red bands,^[2][3][4]which were the colors of the coat of arms of the Second Bulgarian Empire, of which Wallachia was part.

Tiparul si culorile Aragonului !!!

The same two colors, gulesand or, also appeared on the late 15th century flag and coat of arms of Moldavia, during the reign of Stephen the Great [1]. Then, from the late 16th century until the mid-17th century, the historical coat of arms of Transylvania gradually developed as a shield party per fess, consisting of a black eagle on blue background in the upper field, a dividing red band in the middle, and seven red towers on golden background in the lower field.

În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreținut relații bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea).

Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roșii, 6 aur) și cu două labe de lup încrucișate, însemnând : alianță între doi mari suverani, care figurează în infobox^[10]. Relații bilaterale bune a avut și cu împăratul latin din Constantinopol, precum și cu papalitatea.

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-și întărească poziția față de Cruciații din Constantinopol căsătorindu-și fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Balduin al II-lea. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir și Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotnița (pe fluviul Marița, în bulgărește: Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier și orbit, dar împăratul Balduin refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecință, acesta își schimbă radical opțiunile politice, înclinând spre o alianță bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relațiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în1235, la conciliul de la Lampsakos, restabilește patriarhatul de la Tîrnova (în bulgară Търново, „Tărnovo”). Ioachim I (în bulgară св. Йоаким I, „Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În același an, Țaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, împotriva Imperiului Latin, al cruciaților, de la Constantinopol.

După moartea soției sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătorește cu Irina Comnena, fiica prizonierului orbit, Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat și onorat.

Șovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină și cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimțământul papei, au atacat Țaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 și în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înființează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei. http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar

Ancient Polish-Lithuanian historians like Szymon Okolski say that the origin of these arms is derived from Saxony, where during the mid-12th century King Géza II of Hungary invited Germanic peoples of Saxony to settle in, establish trading centres and defend relatively sparsely populated Transylvania in the Kingdom of Hungary, upon which the Transylvanian Saxons were later given a privileged status in the "Diploma Andreanum" (Golden Charter of Transylvanian Saxons) issued by King Andrew II of Hungary,^{[3][5][9][10]} see Transylvanian Saxons.

The origins of the dynastic House of Sas^[11] or Szász vary depending on the source. According to the chronicles of Albertus Strepa;^[5]the outstanding military leader Comes Huyd of Hungary (a Transylvanian-Saxon), entered Galicia in 1236 with his mighty army of allied mounted warrior knights to the service of Daniel of Galicia King of Ruthenia, and each was rewarded with lands in Red Rutheniathat Huyd and his allied noble knights settled, being referred to as the Sas/Szász (Saxon) due to their Transylvanian Saxon dialectand origin.^[4][5][8][9]

According to the chronicles of Wojciech Strepa;^[3] Comes Huyd [Hujd] of Hungary, having come with his mighty army of allied mounted warrior knights to the service of Lev I of Galicia (1269–1301) the son of Daniel of Galicia King of Ruthenia, and having allied himself with Lithuania, drove the Eastern barbarians out of Mazovia. In reward for his knightly deeds, he was given, among other gifts, Lev's widowed sister-in-law N.N. of Galicia Princess of Kholm as a wife (the widow of Lev's brother Shvarn Daniilovich,^[12] sister ofVaišvilkas, daughter of King Mindaugas of Lithuania from the House of Mindaugas)^[13] and along with his knights lands in the territory of Red Ruthenia that they settled.^[3][9]

Count Huyd and his Knights who bore the blue (azure) escutcheon with the gold (or) crescent, gold stars and gold arrow on their coat of arms and banner, were the progenitors of the House of Sas (Szász).^{[3][8][9][14]}

Vladislaus II of Bohemia and Hungary medieval ducat (Magyar aranyforint) gold coin struck in 1491 by the Baia Mare (Nagybánya) mint house in Transylvania. Reverse shows a crowned and nimbate standing figure of Saint Ladislaus I King of Hungaryholding a horseman's battle axe andglobus cruciger above the below mint mark "n" and mint house (mint master) shield Sas coat of arms of Bartolomeu Drágfi de Beltiug.

Early origins also point to the Hungarian Transylvanian-Saxon Voivodes Dragoş I de Bedeu (Bedő) voivode of Máramaros Prince ofMoldavia^[15] and his successor son Sas de Beltiug (Hungarian Szász de Béltek) Prince of Moldavia,^[6][7][16] who bore the blue (azure) escutcheon with the gold crescent, gold stars and gold arrow on their coat of arms.^[6][7] Other notable scions of Dragoş I were Bartolomeu Drágfi of Beltiug (Béltek), Comes Perpetuus of Middle Szolnok (1479–1488), Voivode of Transylvania and Comes of the Székely people(1493–1499),^[16] who had distinguished himself earlier as a royal knight of the Hungarian Royal Court defeating the Ottoman Turks at theBattle of Breadfield (1479) together with Pál Kinizsi, István Báthory, Vuk Branković and Basarab Laiotă cel Bătrân.^[17][18][19] At the time of King Matthias Corvinus' death, Bartholomew Drágfi of Beltiug (Béltek) was among the wealthiest landowners of the country, three castles, two manor houses, eight market towns and about 200 villages were in his property.^[16] His estates in Middle Szolnok and Satu Mareincluded the castles of Chioar and Ardud together with the large lordships surrounding them, and further, the castles of Șoimi and thecastellum of Ceheiu.^[16] Another important family member, among others, was Ioan Drágfi of Beltiug (Béltek) Comes of Temes County in 1525, who died 1526 in the Battle of Mohács.

http://en.wikipedia....r_of_the_Dragon

The Order of the Dragon (Latin: Societas Draconistarum, lit. "Society of the Dragonists") was a monarchical chivalric order for selected nobility,[1] founded in 1408 by Sigismund, King of Hungary (r. 1387–1437) and later Holy Roman Emperor (r. 1433–1437). It was fashioned after the military orders of the Crusades, requiring its initiates to defend the cross and fight the enemies of Christianity, in particular the Ottoman Turks.

The Order flourished during the first half of the 15th century, primarily in Germany and Italy. After Sigismund's death in 1437, its importance declined in Western Europe, but after the Fall of Constantinople of 1453, it continued to play a role in Hungary including Croatia, Bosnia, Bulgaria, Serbia, and Romania, which bore the brunt of the Ottoman incursions.

Vlad Țepeș, the figure who inspired Dracula, was a member of the Order, as well as his father, Vlad II Dracul.

Foundation and purpose[edit]

On December 12, 1408, following the Battle of Dobor against the Christian heretics called Bogomils[2][3][4] in which Sigismund slaughtered two hundred Bosnian noblemen, many of whom had fought the Turks,[5] Sigismund and his queen, Barbara of Celje, founded the league known today as the Order of the Dragon.[6][7] Its statutes, written in Latin, call it a society (societas) whose members carry the signum draconis (see below), but assign no name to it. Contemporary records, however, refer to the order by a variety of similar if unofficial names, such as Gesellschaft mit dem Trakchen, Divisa seu Societas Draconica, Societas Draconica seu Draconistarum, and Fraternitas Draconum.[8] It was to some extent modelled after the earlier Hungarian monarchical order, the Order of St. George (Societas militae Sancti Georgii), founded by King Carol Robert of Anjou in 1318.[7] The order adopted St. George as its patron saint, whose legendary defeat of a dragon was used as a symbol for the military and religious ethos of the order.

The major towns always remained faithful to Sigismund.[81] He exempted many of them from internal custom duties and even invited their representatives to the Diet in 1405.[81] However, the Diet was not convoked for three decades.[82] The king spent more and more time abroad especially after his election king of the Romans in 1410.[82] The kingdom was governed by his most faithful partisans who were united in a formal league, the Order of the Dragon.

Conform lui Hasdeu Litovoi este o transcriere gresita al originalului Lytuoy/Lytuon cum

apare de fapt numele voievodului in actele medievale.

N-a existat niciodata un "Litovoi" voievodul in diploma Ioanitilor.

Textul e "...excepta terra kenazatus Lytuoy woiauode, quam olatus reliqimus prout iidem hactenus tenuerunt…"

De aici Hasdeu trage concluzia ca e vorba de un Latinul, iar acest Latinul era de fapt

un vasal al Venetiei, care prin anul 1000 avea o prezenta importanta in Vidin,

facand comert cu nordul Dunarii. Iar in locul in care Jiul se varsa in Dunare,

unde se afla un lac Nedeia, venetienii ar fi construit o cetate, de unde si numele

de Latinul dat voievodului ce stapanea aceasta cetate in colaborare cu venetienii.

Iar pe la 1285 regele Ladislau il cheama sa apere Maramuresul de tatari si ii va aseza

pe oamenii sai in Maramures.

Documentul aflat în copie în Rezerva Secretã

a Bibliotecii Vaticanului Fondi de Exhibitis, Buste 41,

d. 72 (Fig. 4, pag. urmãtoare), consemneazã în

cunoscutul alfabet secret al templierilor un pasaj

absolut surprinzãtor.

Tradus din scrierea templierã, secretã, în latinã:

„Magis dicimus † V.S. † nobilum G.M. R. de Craon

oratu Tua apud Fogaras devertisse comitatum nobilo

G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas

Tyr expugnatione ab G.M. H. de Payns nigrorum

triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus

† V.S. † ut suo conubio cum Clara insiurando erga

O.T. nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus

Paulus in A.D. 1147.” ...

ºi de aici în limba românã,

pasajul mãrturiseºte: „...mai spunem V.S. [Sanctitãþii

Voastre] cã nobilul G.M. R. [Mare Maestru Robert]

de Craon s-a oprit la Fãgãraº, la rugãmintea Voastrã

însoþit de nobilul G. [Gilbert] de Doyen care în 1124

A.D. pentru vitejia sa la ocuparea cetãþii Tyr a primit

de la G.M. H. [Mare Maestru Hugues] de Payns

scutul sãu cu trei capete de negri. Împreunã rugãm

pe V.S. sã dezlege de jurãmântul sãu faþã de O.T.

pe nobilul G. de Doyen pentru cãsãtoria sa cu Clara.

Al vostru preaplecat Paulus în A.D. 1147.”

„Nuntiamus te Rado. Raduus dux de Fogaras

filium. Equitis G. de Doyen nepotem. Quod G.M. G.

de Beaujeu. Concilio Lyon voluntati tuae indulgentiam

in Valachiae regem Hongryus conciliavit A.D. 1274.”

„Te anunþãm pe tine Radu. Fiul lui Radu, duce

de Fãgãraº. Nepot al cavalerului G. de Doyen.

În Consiliul de la Lyon G.M. G. [Mare Maestru

Guillaume] de Beaujeu a mediat asupra regelui

Ungariei bunãvoinþa sa cãtre Valahia favorabilã

planului tãu A.D. 1274.”

Documentul aflat în copie în Rezerva Secretã a Bibliotecii Vaticanului Fondi de Exhibitis, Buste 41,

2. consemneazã în cunoscutul alfabet secret al templierilor

″Noi Carol, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, prin cuprinsul celor de faţă facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că în anul domnului 1335, venind înaintea noastră venerabilul întru Hristos părinte frate Ladislau, din aceeaşi milă, arhiepiscop de Calocea şi cancelar al curţii noastre, naşul nostru prea iubit, a arătat în faţa noastră şi a mărturisit cu limpede mărturie precum urmeză.

Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa în Ungaria –a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ţinuse prea mult timp–, pentru ca treaba să se zorească şi să se împlinească cât mai iute, fiind el nevoit să se ducă la marginile acelor părţi şi să zăbovească acolo din pricina pomenită, a trebuit să poposească în părţile mărginaşe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea tuturor sfinţilor până la sărbătoarea botezului domnului, a doua oară după aceea până la sărbătoarea rusaliilor şi, în sfârşit, a treia oară până la sărbătoarea adormirii fericitei fecioare. Şi pentru aceasta fusese nevoit să facă şi să se încarce cu sarcina unor foarte mari şi costisitoare cheltuieli, din pricina cărora el a împovărat întrucâtva, cu strângerea merindelor şi a cheltuielilor trebuitoare, nişte moşii numite Jam şi Sângeorge, împreună cu cele ce ţin de ele (s.n.- D. C.)...″ 14.

lucrarea Capraroiului e aici:

http://arpv.files.wo...-auc-final1.pdf

Sa explicam despre ce e vorba.

Mai jos e harta Ungariei medievale unde se vede localitate Kalocsa resedinta episcopului cu pricina.

Cum se vede, cea mai apropiata regiune din vestul teritoriului ROmaniei de astazi ce se invecineaza

cu Kalocsa este Banatul si Crisana.

Totodata, la sud de Kalocsa se vede localitata Bacs (se zice ca vine din romanescul Baciu).

Repet ce spune arhiepiscopul:

Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa în Ungaria

Adica e vorba de stramutarea la 1335 dintr-o alta tara in Ungaria.

La 1335 Valahia era parte componenta a Ungariei. Adica Valahia nu putea fi teritoriul origine al lui Bogdan si Micula.

Astfel de ca acest Bogdan si Micula la 1335 provenea de la sud de Dunare, din Balcani

si este un exemplu clar de migratie, a unei populatii de vlahi la nord de Dunare.

Intr-o alta lucrare am citit ca acest Bogdan si Micula au fost asezati de unguri in Banat.

Concluzia: Istoricul Denis Capraroiu e un bou continuatist.

Ca toti continuatistii refuza evidenta: "stramutarea lui X din tara sa in Ungaria".

Valahia la 1335 era inca parte din Ungaria.

Chiar daca la 1330 a avut loc cafteala lui Carol la Posada.

In acel moment Valahia era considerata terra Transalpina a Ungariei.

In primul rand mentiunea "din tara sa" dovedeste ca episcopul habar nu stia sa localizeze precis acea tara.

Pe cand Transalpina ori Valahia daca ar fi fost acea "tara sa" era usor de localizat.

E clar ca asistam la o alta diversiune continuatista de mistificare a istoriei noastre.

Mai jos, o informatie ce apare pe wikipedia la originea romanilor, dar care nu este tradusa de romani.

De ce informatia asta este cenzurata de romani?

Fiindca infirma una din dogmele istoriografiei continuatiste care sustinte lipsa documentelor care atesta migratia romanilor de la sud de Dunare la nord de Dunare.

As regards Máramaros, any such building is excluded by the fact that the Rumanians did not immigrate there until the last quarter of the 13th century. The old Russian chronicles tell us that Ladislas IV. the ?Cumanian?, being afraid of another Mongol invasion, asked for help from Rome and Constantinople in 1284-85. After evaluating his request, a large army was sent to him by Constantinople from the Ibar region, (in present day Serbia).

These Vlachs, fighting together with the Hungarians, defeated the Mongols in the upper Tisza valley. Since they did not want to return to their homeland, the king settled them in Máramaros.

Din textul de mai jos aflam ca Bogdan fiul lui Micola a emigrat din Vlahia Mare (astazi in Grecia), unde se afla subordonat episcpolui din Vranje. A adus cu el o multime de oameni, caci migratia lor a durat mai mult de 9 luni. Regele Carol I l-a delegat pe arhiepiscopul de Kalocsa sa organizeze colonizarea. In 1339 Bogdan si cu oamenii sai inca vizitau episcopia din Vranje. Totodata au asaltat sate stapanite de Töttös Becsei omorand cativa dintre serbii sai si confiscand niste bovine.

# ^ Bogdan, Micola's son, arrived from Greater Vlakhia (now in Macedonia), from the ecclesiastical jurisdiction of the bishopric of Vranje (Vásáry, István op. cit. p. 159.). He brought along so many people that the migration stretched over nine months (Györffy, György op. cit. p. 118.). King Charles I delegated the Archbishop of Kalocsa, to organize the settlement (Györffy, György op. cit. p. 118.). In 1339, Bogdan and his sons still visited the see of the bishopric of Vranje (Györffy, György op. cit. p. 119.). They also make an assault on the villages owned by Töttös Becsei, killed some of his servants and carried off some of his oxen (Györffy, György op. cit. p. 119.).

Using a document issued by King Charles I in 1335, some Hungarian historians maintain that Bogdan, Mykula's son, brought along so many people that the migration stretched over nine months (Györffy, György op. cit. p. 118.) and that the king delegated the archbishop of Kalocsa, to organize the settlement. (Györffy, György op. cit.p. 118.) Aurel Decei notes that this document was read in an inaccurate, arbitrary, and tendentious way. (Decei, op. cit. p. 292-3) In 1334-5 King Charles I occupied Severin. Some authors suggest the negotiations between Bogdan and the archbishop of Kalocsa are connected to this campaign.(Bogdan op. cit. p. 169, Holban op. cit.p. 414) Bogdan arrived in Banat from Greater Vlakhia (now in Macedonia), from the ecclesiastical jurisdiction of the bishopric of Vranje (Vásáry, István op. cit. p. 159.) or from Wallachia. (Pascu op. cit. p. 511, Lukinics op. cit. p. 75, Bogdan op. cit. p. 169) Some domains from Bács county, between Danube and Tisa, might have belonged to Bogdan and his family. (Decei, op. cit. p. 310) In 1339, Bogdan and his sons visited the see of the bishopric of Vranje (Györffy, György op. cit. p. 119.). They also make an assault on the villages owned by Töttös Becsei, killed some of his servants and carried off some of his oxen (Györffy, György op. cit. p. 119.).

Originea romanilor are legatura cu disolutia Statelor Cruciate, chiar si istoria Megali Vlahiei tesaliote este interesanta sub acest aspect, ea dispare dupa 1267 cand Bizantul reinghite totul.

M-am gandit sa va expun pe scurt o noua schema a originii noastre (a rom^nilor):

Deoarece istoria Romaniei apartine curentului nationalist asemenea altor istorii nationale, protocronismul este pus la loc de capatai si astfel se inventeaza rom^ni din piatra seaca doar sa fie cat mai vechi si pe aceleasi amplasamente multimilenare ...

Am citit criticile aduse "basmelor" din istoria rom^nilor si sunt aduse de mediul academic, ele insinuand presupunerile colegului formist Stefanmm.

Am sa incep in ordine cronologica:

Cultura vest-panonica Balaton-Kesztelly se dezvolta la inceput in Lombardia panono-italica pana la 568, apoi in aceeasi unitate statala cu Italia aflata la marginea I. francilor inconjurata de statulete slave vasale francilor si Lombardiei, apoi reinclusa Lombardiei dupa anul 810 si pana la anul 900.

Probabil ca ea se disipa spre Pecs-Sophianae si Sirmium-Banat sub presiunea maghiara, apoi se repliaza in Transilvania ca si vasali-coloni ai coroanei (Cultura Bjelo-Brdo).

Cultura Komani-Cruje si Stecci din Bosnia-Albania va sta mereu sub semnul Venetiei evoluand in semi-izolare ( din arealul acestei culturi se pare ca au pornit colonizari timpurii in R. Ungar in Banat-Crisana, si tot de aici pare sa se fi desprins si cultura Balaton).

Sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen) sunt o populație de origine etnicăgermană, stabilită în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.

Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar.

Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei.

Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

Perioada Descalecatului si intemeierii Tarilor Romanesti are legatura directa cu caderea Stalelor Cruciate din Levant si I. Latin, cavaleri care primesc drepturi si pamant in R. Ungar chiar in locurile unde la scurta vreme apar T.R.

Cavalerii ioaniti aveau o elita franco-normanda subordonata Aragonului si ceva relatii cu Portugalia si o parte siciliano-neapolitana din Anafi, plus populatie mai ales siciliana si latina-mixta mai ales valaha din I. Latin si Megali Vlahia.

Acestia au primit Banatul si T.R.

Cavalerii teutoni vin tot din Levant cu populatie sud-italiana, vlaha si germani si sunt asezati in zona Brasov si se extind in Buzau-Vrancea.

In izvoarele istorice se vorbeste despre rom^ni inspre partile Cumaniei, ori lucrurile nu sunt atat de greu de inteles daca ne gandim ca sunt amintiti vlahi disparati, fie domnitori valahi, fie mercenari valahi sau o parte a populatiei uneori.

Explicatia este foarte simpla, de fapt valahii penetrau Cumania si dinspre rasarit nu doar dinspre Transilvania. Inspre rasarit erau coloniile genoveze intinse din Taurida si Crimeea prin sudul Basarabiei pana in inima Baraganului la Caladda-Galati si i-le Brailei si pana la San Giorgio.

Practic aceasta populatie sud-italieneasca a cuprins astfel intregul spatiu carpatic.

Este greu de stabilit cata populatie si de unde au adus acesti cavaleri si comercianti, dar istoria ne arata ca deplasau de obicei zeci de mii pana la sute de mii de suflete din zonele lor de origine, de exemplu in Levant au deplasat sute de mii de sud-italieni, franco-normanzi mai ales provencali si latino, plus germani, ...

PS:

Pentru cei care nu au cunostinte de lingvistica comparata as dori sa mentionez ca limba rom^na este la distanta dialectala de limba siciliana de astazi si probabil se comporta ca un grai la acea vreme.

O alta caracteristica a limbii romane este situatia sa particulara in cadrul grupului italic, mai exact se aseamana fidel cu un grai din partea vestica a Siciliei, avand influentele comune sardo-siciliano-neapolitane si influete din zona sudului Frantei si Catalonia-Aragon.

De fapt si dialectele italienesti au semenea influente de la zona la zona, iar vest-siciliana le are pe toate cele trei mentionate mai sus.

Influenta lexicala medio-bulgara este de origine relativ recenta, dar acest aspect s-a mai discutat si cu alte ocazii.

Colonii genoveze din România

Farul zis "Genovez" (Constanța) a fost construit în jurul anului 1300^[1] de către genovezii care făceau comerț în port

Coloniile genoveze din România au fost create de către Republica Genova (Italia), în Evul Mediu, pe litoralul Mării Negre de pe teritoriul actual al României, precum și pe Dunăre.^[2]

Cuprins

[ascunde]

· 1 Istorie

o 1.1 Moncastro

o 1.2 Licostomo

o 1.3 Caladda

o 1.4 Costanța

o 1.5 San Giorgio

· 2 Fortăreața genoveză

· 3 Note

· 4 Bibliografie

· 5 Vezi și

Istorie[modificare | modificare sursă]

În timpul perioadei de expansiune cel mai mare, între secolele treisprezecea și a cincisprezecea, Republica Genova a avut multe colonii și porturile comerciale/militare și a Mării Negre (în principal în Crimeea) și de-a lungulDunării.^[3]

Aceste așezări Genovese a servit în primul rând pentru a proteja rutele comerciale maritime care au făcut Genovao putere în acest domeniu. Ar trebui remarcat faptul că nu genovezii au ocupat vreodată aceste teritorii prin forță, ci mai degrabă cumpărat de către popoarele indigene ale "concesii" pentru scopuri comerciale.

Unele dintre aceste locatii se afla la locul de Bugeac (Budjak), de asemenea, cunoscut sub numele de Basarabia istorică (acum, Ucraina, dar o parte din punct de vedere istoric "Principatului Moldovei"), și unul în regiunea românească a Moldovei (în prezent în România, dar, de asemenea, odată ce o parte a Principatului Moldovei).

Cele mai mari colonii au fost: Moncastro, Licostomo, Caladda, Constanța și San Giorgio.

Moncastro

Ruinele "Moncastro" laCetatea Albă

Mai importantă dintre acestea a fost, fără îndoială, impresionant "Moncastro", de mai sus estuar al râului Nistru (Dnestr), pe Marea Neagră (de asemenea, numit "Maurocastro" sau "Samastro") astăzi Bylgorod Dnistrovsk și deja "Cetatea Albă", la momentul Principatului Moldovei.

Referințele istorice disponibile au constatat că Moncastro a devenit colonie genoveză fără îndoială înainte de 1381 AD, smulge controlul tătarilor, deși o dată exactă nu este disponibilă. În 1315 AD Genovezii ^[4] stabilesc aici o escală și un contoar comercial, renovând cetatea, pe care o numesc Montecastro sau Moncastro, în grecește "Asprokastron" (romana Tyras).

Licostomo

În 1381 AD a fost creat portul/colonie Licostomo pe Dunăre, cu ambele scopuri comerciale și militare (termenul Licostomo traduse înseamnă "două guri de lup"). Multe surse istorice spun că acest port ar fi la originea a orașului a Kilia (Chilia Noua), dar acest lucru nu este sigur ca locul exact unde se afla o dată pe această locație a fost exact între Kilia și Vilkovo (Vâlcov), situat la începutul delta imensă a Dunării. Multă vreme a fost confundat cu cetatea-port Chilia. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului (care i-a preluat numele de „lup” — de data aceasta în slavonă) și a Peripravei^[5].

Registrul ținut Licostomo de către notarul genovez Antonio de Podenzolo între noiembrie 1360 AD și mai 1361 AD atestă o intensă activitate comercială la Dunărea de Jos. De aici se exportau spre capitala Imperiului Bizantin mari cantități de grâu, miere, ceară, vin, sare, pește și alte produse.

Republica Genova

Licostomo ca un port/colonie nu mai există de la perioada de după 1418 AD, adică de la această parte a Basarabiei istorice a căzut sub controlul Imperiului Otoman.

Caladda

Un alt port/colonie pe Dunăre a fost "Caladda" (astăzi Galați), care, conform unor surse istorice ar deveni genovezi in 1395 AD, și a rămas până în 1445 AD când a căzut sub controlul Principatului Moldovei.

Costanța

În timpul Evului Mediu, Constanța a fost una dintre piețele comerțului genovez în bazinul Mării Negre. Negustorii și armatorii genovezi erau stabiliți în peninsulă. Până în zilele noastre a rămas din acele timpuri o temelie pe care a fost clădit farul zis Genovez.

San Giorgio

Orașul Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi (care au stabilit o bancă și practicat comerțul cu mătase și catifea) și numit după sfântul protector al Genovei (San Giorgio).

Prima mențiune sigură a cetății Giurgiu și genovezi este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, sub forma "Zorio".

Fortăreața genoveză[modificare | modificare sursă]

Ruinele "Enisala", Fortăreața genoveză

Unele fortificații genoveze au fost făcute pe Dunăre, precum Cetatea Enisala. ^[6]

Enisala a fost ridicata de puterea imperiala bizantina si de cea comerciala genoveza la sfarsitul secolului al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea, secol in care a avut rol militar, politic si administrativ si mai putin economic.

Un alt castel a fost Ilice, la gura de vărsare a râului Nipru^[7] Fortăreața Ilice a rămas în mâinile genovezi pentru mai mult de un secol până în 1455 AD.^[8]

În cele din urmă Cetatea Soroca a fost construită -în fața vadului peste Nistru- pe locul unei vechi fortărețe genoveze: Alciona(numit chiar "Olihonia"). Castel Alciona, situată la circa 160 km spre nord de Chisinau, a fost înălțată o cetate din lemn și pământ, a unei palănci sau poate chiar posade în primul sfert al secolului XV^[9]. Nicolae Bulat consideră cetatea Soroca „operagenovezilor” și nu-i altceva decît bătrîna „Olhionie” – colonie străveche, iar mai tîrziu factorie genoveză.

Prezenţa italiană pe teritoriul României este constantă şi începe în anul 1000, odată cu venirea călugărilor misionari în timpul procesului de creştinare a popoarelor europene.

· Cavalerii Ioaniţi, supranumiţi şi Ospitalieri, erau membrii ordinului Sfântului Ioan din Ierusalim, ordin militar şi religios din Evul Mediu.

· Ordinul a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul ingrijirii medicale a pelerinilor şi de ajutorare a celor săraci, veniţi să viziteze locurile biblice.

· Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră. De aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roşii".

· Crucea Malteză a fost utilizată de anumite organizaţii secrete, care astfel, în mod fals, acreditau ideea că ar avea o legătură cu Cavalerii Ioaniţi.

· Cu timpul, ordinul şi-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală şi spirituală a pelerinilor, la lupta contra musulmanilor. În anul 1187, Cavalerii Ioaniţi si Ordinul rival al Templierilor au fost izgoniţi din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Akko, apoi pe insula Cipru, iar în anul 1306 pe insula Rhodos.

· Diploma Cavalerilor Ioaniţi este legată de confirmarea existenţei primelor formaţiuni statale româneşti pe teritoriul Ţărilor Române dintre Carpaţi şi Dunăre şi este un act de donaţie al regelui Bela al IV-lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi, emis la 2 iunie 1247.

· În anul 1523 puterile europene atribuie Malta membrilor Ordinului Ioaniţilor, izgoniţi de către Turci de pe insula Rhodos. În timpul guvernării Ordinului Ioaniţilor, insula cunoaşte cea de a doua perioadă importantă de construcţii masive din istorie.

· Capitala Valletta a luat numele de la constructorul ei, Marele Maestru al Ordinului Ioanit Jean Parisot de la Valette.

· Stăpânirea Ioanită ia sfârşit în Malta, în anul 1798, anul ocupării arhipelagului de către trupele franceze sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Nemulţumită de comportamentul trupelor franceze, populaţia malteză s-a răzvrătit, obtinând ajutor militar din partea regelui Neapolului şi a amiralului englez Nelson.

· În anul 1802, ca urmare a Păcii de la Amiens (Franţa), Malta a fost retrocedată Ordinului Ioaniţilor. Dându-şi seama de importanţa sa militară şi strategică, Anglia a anexat-o, anexare sancţionată prin Tratatul de la Paris (1814) şi prin Congresul de la Viena (1815).

· Sediul actual al "Cavalerilor Maltezi" se găseşte la Roma fiind cunoscut şi sub numele de "Stăreţia din Malta".

Ordinul Cavalerilor Teutoni (în latină Ordo Teutonicus, acronim OT) este un ordin religios german catolic format la sfârșitul secolului al XII-lea la Acra, în Palestina. În Evul Mediu, ordinul era unul religios-militar cruciat. Cavalerii teutoni purtau veșminte albe prevăzute cu o cruce neagră.

După ce forțele creștine implicate în cruciade au fost învinse, ordinul a fost nevoit să se retragă și s-a mutat, în 1211, în Țara Bârsei, Transilvania, pentru a ajuta regatul Ungaria la apărarea graniței estice de incursiunile cumane și să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă în care majoritatea populației era ortodoxă. ^[1], ^[2] Pentru colonizarea cavalerilor teutoni, regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis în același an diploma de donație:

Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit în Țara Bârsei numeroase cetăți de lemn fortificate (în cei 14 ani de ședere), cu sprijinul localnicilor, între care la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii. A colonizat un număr însemnat de țărani și meșteșugari preponderent germani, care le asigurau hrana și produsele meșteșugărești necesare. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat alături de populația autohtonă, formată din români, slavi și pecenegi. Primele localități înființate sau puternic dezvoltate de nou veniți au fost Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer.

După ce au câștigat câteva lupte împotriva cumanilor care controlau regiunea vecină la sud-est de Transilvania, se pare că Ordinul Cavalerilor Teutoni a primit sau au pus stăpânire pe terenuri suplimentare, în zone necontrolate de regatul Ungaria, și chiar și un accept de a construi castele de piatră. Dar în 1225, ambițiile și activitățile militare ale cavalerilor teutoni în zonă s-au încheiat brusc ^[1].

Devenind din ce în ce mai puternic, ordinul a început să-și extindă autoritatea și dincolo de munții de graniță, construind fortificații la Tabla Buții (Pasul Buzău) și la Podul Dâmboviței (după pasul Bran). Către 1225, cavalerii teutoni au început să-și urmărească vizibil propriile interese și deci să se desolidarizeze de regele Ungariei, punând oficial teritoriul stăpânit de ei sub autoritatea Papei. Acest lucru era favorizat de legăturile ordinului cu papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor și Ordinului ospitalierilor) și în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea.

Drept urmare, în 1225, regele Ungariei a dus o luptă decisivă împotriva ordinului, învingându-l, după care Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost expulzat definitiv din Țara Bârsei.

Sașii colonizați de teutoni au rămas în continuare în Țara Bârsei, sub ascultarea unui conte numit de rege.

„...În numele Sfintei Treimi una și nedespărțită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreției regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintașilor noștri, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita țară a Bârsei aur și argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor din acel ținut și le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi și de pondere și le-am îngăduit să fie scutiți și liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicțiunii nimănui altuia decât a regelui și să aibă dreptul de a-și alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zișii cruciați să fie așezați în stăpânirea sus-pomenitei țări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ținut și l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiții munți și râuri, se numește Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânați de dragoste frățească nu poate fi acoperit de uitare în fața aceluia care el însuși este dragoste, totuși din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceții noastre.^[3][4]”

—Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la întruparea Domnului, când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold [arhiepiscop] ales de Calocea și Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al [episcopiei] Transilvaniei, Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin și comite de Moson, Mihail voievod, Petru comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor și comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe și comite curial, Nicolae comite de Pojon, în anul al șaptelea al domniei noastre

Bula papală de aprobare a acestui transfer de suzeranitate a reprodus acest act, dar a adăugat câteva rânduri din care rezultă că terenul era deja populat la data donației de o altă populație decât cea a cavalerilor ^[5]. Și arheologia confirmă preexistența unei populații locale ^[6]

Motivele de așezare a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei includeau nu numai convertirea românilor la catolicism, ci și exploatarea minelor de aur și de argint din Transilvania. ^[2]

Între timp, Ordinul Cavalerilor Teutoni a participat între 1217 ș1 1221 și la Cruciada a V-a din Egipt ^[1].

Sașii colonizați de teutoni au rămas în continuare în Țara Bârsei, sub ascultarea unui conte numit de rege.

Cultura Balaton-Kesztelly se dezvolta in Lombardia italo-panonica pana la 568 apoi tine la frontier Imperiului francilor pana la anul 814 cand se etinde sub franci intre Sava si Drava pana in Banat tot ca o anexa a Lombardiei Italiei.

Zona a fost o frontier multa vreme si era stapanita ca o zona neutral a Lombardiei Franciei de catre state slave vasale.

La venirea ungurilor acesti vlahi ai Franciei se vor replia spre noile frontier din Carpati pana la curbura Vranciei-Franciei!!! Sau sa fie vorba despre vlahii veniti din Levant si I. Latin odata cu Ioanitii ?! … si care dupa alungarea din Oltenia Ungariei au trecut spre Vrancia-Francia, ei fiind preponderant franco-normanzi iar grosul cavaleriei si a populatiei siciliene-neapolitane din Anafi si din I. Latin mai ales Vlahia Megali?!

Tarile olatilor dinspre Cumania-Baragan fiind in fapt alte domenii crestine apartinand pe langa coloniile genoveze si venetiene ?! (San Giorgio, Galata, i-le Brailei, Delta, Bugeac, Crimeea-Taurida?!).

Alti vlahi tesalieni si sud-italieni veniti din Levant, Akra, Rodos, Tesalia, s.a.m.d au venit odata cu teutonii Tarii Barsei dupa pierderea Levantului au fost colonizati in R. ungariei Tara barsei ce era pustie si apoi dup ace s-au extins spre Baragan au fost expulzati in Cumania-Baragan, situatie ce coincide cu Descalecatul lui Negru Voda.

În 1098, Boemund, principele de Tarent, a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim; Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa şi Boemund în Antiohia sunt vasalii noului rege al Iarusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaş, fapt care dovedeşte că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este să închine papei ţările cucerite, punând în Ierusalim şi Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocşi”[6]. Stabilirea „cruciaţilor” în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.

Cruciadele, templierii, ioaniţii şi teutonii

Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: ordinul ioaniţilor şi templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării papistaşi francezi şi ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

Ordinele cavalereşti care provin din acestea, acţionează şi azi, în peste 120 de ţări, declarând că scopul lor este unul filantropic; mai afirmă că lucrează pentru apărarea civilizaţiei creştine.

Ordinul cavalerilor ioaniţi a avut sediul iniţial la Ierusalim; după 1530, sediul se stabileşte în insula Malta, insulă dăruită ordinului de către împăratul Carol Quintul. De atunci se numesc „cavaleri de Malta”. Despre venirea şi activitatea ioaniţilor pe teritoriul ţării noastre găsim informaţii în „Diploma Ioaniţilor”. Este vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea al Ungariei a acordat-o în 1247 cavalerilor ioaniţi pentru a se stabili în Banatul de Severin şi pentru a-l coloniza.

Ordinul cavalerilor de Malta a activat oficial în România, începând din anul 1932. A fost desfiinţat în perioada comunistă. După Revoluţia din decembrie 1989, profitând de libertatea de acţiune, ordinul a fost reînfiinţat. În prezent, ordinul cavalerilor de Malta din România cuprinde şi membri ecumenişti, care mai înainte au fost ortodocşi. Cavalerii de Malta recunosc implicarea ecumenismului şi declară că sunt fascinaţi de progresul ecumenismului în România: „Astăzi Ordinul este reprezentat de Ambasadorul şi Comisarul Magistral al Asociaţiei, Franz Alfred Reichsgraf von Hartig, acreditat în 13 Mai 1997 şi de hospitalier Tibor Graf Kalnoky. Un lucru deosebit este faptul că Asociaţia Românească este singura Asociaţie Malteză din lume, care are în componenţă şi o parte ortodoxă acreditată de conducerea Ordinului: familiarii ordinului. Acest privilegiu unic a fost acordat în urma vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Marelui Maestru Fra Andrew Bertie în Romania, aceştia fiind fascinaţi de funcţionarea exemplară a echipelor ecumenice de lucru din interiorul Ordinului şi ale Serviciului de Ajutor şi de progresul ecumeniei în România creştină”[7].

Ordinul cavalerilor templieri avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric papistaş de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi a scris în numele lor; în 1129, la Conciliul din Troyes, ordinul templierilor a fost oficial recunoscut de adunarea papistaşilor (aşa numita „Biserică Catolică”). Odată cu acest act formal, templierii au început să primească mari sume de bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să îi sprijine. Un alt beneficiu l-au primit templierii în 1139, când enciclica papei Inocenţiu al II-lea, intitulată „Omne Datum Optimum”, i-a scutit de supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Pe aceşti „milites Templi”, papa Inocenţiu al II-lea i-a declarat „apărători ai bisericii catolice” (cum nomine censeamini milites Templi, constituti estis a Domino catholice ecclesie defensores)[8]. Enciclica este semnată, în mod orgolios: „Ego Innocentius catholice ecclesie episcopus”, adică: „Eu Innocentius, Episcop al Bisericii Catolice”, arătând prin aceasta supremaţia asupra întregii Biserici. Această enciclică este confirmată în 1145 de enciclica „Militia Dei” a papei Eugen al III-lea.

Un document de un interes excepţional ne permite să ne facem o idee despre situaţia politică şi socială a acelor ţinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim pentru a veni să se aşeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze şi să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniţilor.

Să ne oprim o clipă asupra acestui document care ne dă un fel de „radiografie” a ţării câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Ţării Româneşti.

Dar, mai întâi, cine sunt aceşti Cavaleri Ioaniţi? Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înfiinţase în noul regat creştin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri”, călugări-ostaşi având misiunea de a îngriji pe răniţi şi în acelaşi timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor”, a „necredincioşilor”, adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea şi altele, dintre care reţineţi:Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, şi Cavalerii Teutoni (adică nemţi) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) şi pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial.

Ioaniţii, după alungarea din Palestina, la sfârşitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos şi, în sfârşit, în secolul XVI, alungaţi de turcii otomani, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism când îi aduce, sub acest nume, în bătălia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în celebrul vers din Scrisoarea a III-a:

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta…

În 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela al IV-lea se înţelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioaniţilor ca să-i cedeze în vasalitate Banatul Severinului, adică Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. „Contractul” pe carel încheie cu acest prilej ne revelă lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească” (sau în slavonă Vlaşca Zemlia).

Ne miră micul număr de cavaleri prevăzuţi să vină — câteva zeci. Să nu uităm că în vremea aceea cavalerii apuseni în armuri cântărind cât ei înşişi, călări pe caii cei mai grei din Europa, şi ei acoperiţi cu zale, şi însoţiţi fiecare de vreo zece aprozi, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciaţi din Palestina îşi croiseră reputaţia de cei mai pricepuţi constructori de cetăţi din lume. Asta mai cu seamă aştepta de la ei regele Ungariei, precum şi organizarea de colonizări — cu condiţia să nu primească colonişti din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populaţie din Transilvania către câmpiile de la sud şi răsărit.

Iată câteva din informaţiile pe care ni le aduce diploma:

— Aflăm de existenţa unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, şi mai aflăm că acesta se întinde şi dincolo de Carpaţi, în Haţeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiţi şi doi cneji, Ioan şi Farcaş. Ioan e ortografiat aşa cum îl pronunţă românii şi nu Johann (germ.) sau Ianoş (ung.) sau Iovan (si.); Farcaş înseamnă lup pe ungureşte, aşa că maghiarii pretind că putea fi un şef maghiar. E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moşilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vîlcu (slav) în Farcaş. Litovoi e nume slav. Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleaşi locuri, un Litovoi (acelaşi sau un descendent al lui?) se revoltă împotriva suzeranului ungur şi moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.

— Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie”, rezervând şi acolo, probabil în regiunea Argeş, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (oare acelaşi cu şeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?).

— Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei că în acel Banat se iau dijmă şi dări din recolte şi din pescuit, deci, chiar dacă populaţia e cam răsfirată, există o ţărănime şi o economie organizată.

— Ţara e totuşi destul de populată şi de structurată social ca să posede formaţiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune şi să le aducă regelui în caz de război cu ţările vecine.

— În fine, diploma revelă că, pe lângă voievozii şi cnejii citaţi nominal, mai sunt şi alţi „mai mari ai ţării” (maiores terrae) cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului, înseamnă că aceşti „mai mari ai ţării” reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecţia lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare; deci ţara avea de pe atunci „cadre” politice şi ostăşeşti: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi câteva zeci de ani mai târziu în jurul voievodului ţării.

Ce s-a întâmplat însă cu masa cumanilor creştinaţi în 1228? Când s-a apropiat valul mongol, căpetenia lor a cerut voie regelui Ungariei să treacă, cu toţi ai lui, Carpaţii, pentru a se pune la adăpost de năvală. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde în generaţiile următoare vor da mult de furcă autorităţilor regale. Totodată regele Ungariei a luat o prinţesă cumană — erau vestite cumanele pentru frumuseţea lor şi asemenea nobile încuscriri avuseseră loc şi cu marii cneji ruşi, ba chiar şi cu „rude mari împărăteşti” la Bizanţ —, şi din acea căsătorie se va naşte Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiană, zis Ladislau Cumanul, pentru că iubea mult obiceiurile neamului său matern, adoptase şi portul şi pieptănătura cumană, spre marea supărare a ungurilor.

Iarăşi îmi pun întrebarea: să fi fugit atunci chiar toţi cumanii din părţile noastre? Sunt multe semne că n-a fost aşa. Documentele ungureşti ulterioare din Transilvania ne revelă prezenţa unor cumani în provincie în secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane în regiunea Făgăraş şi Haţeg, precum şi toponime în Muntenia până în locuri retrase în munţi, foarte tipice pentru datinile noastre strămoşeşti, cum e Loviştea. Nu lipsit de semnificaţie e faptul că în primele documente munteneşti din secolele XIV şi XV găsim o proporţie destul de mare de nume cumane printre boierii ţării — ceea ce nu înseamnă negreşit că toţi erau de origine cumană, dar în orice caz că influenţa cumană fusese profundă. sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

În secolul al XIII-lea, voievozii Transilvaniei profită de problemele din Ungaria pentru a încerca să se îndepărteze de aceasta. Pentru aceasta, Roland Borșa (1282,1284-1285,1288-1293) convoacă în 1288, prima Adunare obștească (Congregația generală), numește comiți și acordă privilegii. Ladislau Kan (1294-1315), în schimb, a fost un adevărat arbitru al situației din regat care, își constituie la Deva, o adevărată curte, de unde își exercită atributele de șef al unui stat autonom și încheie înțelegeri cu țări de sine stătătoare. Abia regii angevini sunt aceia care readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Situația românilor din Transilvania s-a agravat în condițiile în care regii maghiari încep politica de maghiarizare și catolicizare forțată. Apartenența la o funcție a fost legată de apartenența la religia catolică.

Izvoarele istorice amintesc despre aportul populației românești din Transilvania la formarea Moldovei și a Tării Românești. în ceea ce privește Țara Românească ne este amintit „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraș, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Voievodul semilegendar Radu Negru a trecut Carpații instalându-se la Câmpulung, „descălecatul „ este urmat de întemeierea țării.

Legată de Moldova este formarea unei mărci de apărare împotriva tătarilor în sec. al XIV-lea în condițiile expedițiilor maghiare antitătărești (1345-1354), regele maghiar Ludovic I a format o marcă (voievodat) de apărare în N-V Moldovei, marcă ce a fost condusă de Dragoș, un voievod maramureșan, în 1359, Bogdan, un alt voievod al românilor din Maramureș trece Carpații împreună cu oamenii săi și participă la o răscoală împotriva lui Bale (urmaș al lui Dragoș), dependent de coroana maghiară. El reușește să rupă dependența față de Ungaria, formând un alt stat românesc: Moldova.

... si continua cu multe izvoare care relateaza ultimele momente ale bizantului cand Imperiul este redus la nivelul orasului Constantinopole, iar nobilimea cu toti robii, mercenari, mestesugari, marinari, s.a.m.d incep sa migreze in zonele de refugiu, adica in Imperiul din Trabzond, in Crimeea si in viitoarele Tari Romane.

Un alt eveniment conex ar fi replierea Bulgariei din fata presiunii otomane spre Serbia, iar mai apoi Bulgaria devine Tara Vidinului, la inceput cuprinzand Serbia si banatul plus Oltenia, apoi aproape exclusiv Serbia nordica si zonele nord-dunarene.

Cu ultimele resurse disponibile nobilimea bizantina a ales sa-si imparteasca noile teritorii sfere de influenta, nu s-au multumit sa dispara in anonimat.

Probabil cele mai influente case-clanuri bizantine si-au adjudecat fostele teritorii bizantine excentrice geografic, dar cu toate acestea ele au pierdut in fata istoriei, pe cand esalonul doi al nobilimii s-a ales cu regiunile saracacioase, pustii si barbare de la nord de Dunare, dar cu toate acestea cei din urma au fost cei care au rezistat si s-au dezvoltat cel mai puternic.

Cei din urma au ales ca populatie pe romani-vlahi in defavoarea elenilor care au ramas in zonele turcofone in marea lor majoritate.

De ce i-au ales pe vlahi?! pai sa vedem, vlahii erau o societate rezistenta si mult mai dura decat elenii si dispusi sa migreze impreuna cu liderii lor. Erau o populatie mult mai mobila si adaptata mediului continental, fortificatilor montane decat elenii.

In timp ce elenii erau o societate relativ pasnica Bizantul avand armate de mercenari in ultima sa perioada, vlahii erau ei insisi mercenari cruciati, mercenari aflati in slujba republicilor maritime, in fapt o populatie sud-italieneasca influentata puternic de elemente aragoneze si franco-normande.

Dpc meu dvdr este discutabil in ce masura suntem urmasii romanitatii orientale de dinainte de anul 717-860-900 si in ce masura suntem urmasii romanitatii sud-orientale tarzii de dupa aceasta perioada, rodul evolutiei unor sud-italieni sub influenta statelor cruciate, adica sub amprenta Aragonului si a Frantei.

„Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao.”

—Letopisețul Cantacuzinesc

„Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radul Vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraș de la moșii și strâmoșii rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian împăratul Romii s-au socotit ca să-și mute scaunul dencoace, peste plai.”

—Cronica Bălenilor

În diverse tradiții și legende, Negru Vodă se suprapune peste următorii voievozi:Thocomerius, Basarab I, Radu I, Neagoe Basarab

Diploma emisă de regele ungar Béla al IV-lea

Cavalerilor Ioaniți la 2 iunie 1247

(Este foarte interesant faptul ca aparitia acestor “noi latini” in zona carpatica coincide cu disparitia statelor cruciate mai ales a Imperiului Latin si reaparitia Bizantului in urma acestuia.)

The Hospitallers probably arose as a group of individuals associated with an Amalfitan hospital in the Muristandistrict of Jerusalem, which was dedicated to St John the Baptist and founded around 1023 by Blessed Gerard Thom to provide care for poor, sick or injured pilgrims to the Holy Land. (Some scholars, however, consider that the Amalfitan (aproape de Neapole) order and Amalfitan hospital were different from Gerard's order and its hospital.^[1]) After the Latin Christian conquest of Jerusalem in 1099 during the First Crusade, the organisation became a religious and military order under its own Papal charter, and it was charged with the care and defence of the Holy Land. Following theconquest of the Holy Land by Islamic forces, the Order operated from Rhodes, over which it was sovereign, and later from Malta where it administered a vassal state under the Spanish viceroy of Sicily.

În numele Sfintei Treimi una și nedespărțită, Amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției, Lodomeriei și Cumaniei de-a pururea …

… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olatilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria, Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la țara Lytua. ..."

In CONCLUZIE avem cateva etape interesante:

500-700 AC -Panonia (Kesztelly-Balaton-Pecs-Sirmium-Banat);

700-900-...800 AC - Bosnia-Macedonia (Komani-Cruje);

(900-...1000-1500 AC - (Stecci) -Bosnia-Macedonia;

975 - 1200 AC - Bjelo-Brdo (Ardeal si Croatia);

These Byzantine graveyards are particularly important for establishing the origin of the Koman-Kruje culture.

This culture appeared at the end of the 7th century and disappeared in the 9th. (700-900).

The Keszthely culture was created ca. 500 - 700 by the Romanized residents of Pannonia who lived near the fortified village of Castellum (now Keszthely), near the lake Balaton in now western

Hungary

Romanii culturii Kesztelly-Balaton-Pecs (500-700) par a se fi repliat spre Iliricum intre Bosnia si Pind-Rodopi formand cultura Komani-Kruje (700-900).

Pentru Zdenek Váňa, anul 950, reprezintă o dată ante quem non, pentru debutul culturii Bjelo Brdo, plasat însă puţin mai târziu. În evoluţia acestei culturi, el distinge trei etape: etapa timpurie ( 975 -1025, etapa de mijloc ( 1025 - 1075 ) şi etapa târzie ( 1075 - 1200 ).

Stećak (1000-1500 AC) is the name for monumental medieval tombstones that lie scattered across Bosnia and Herzegovina, and the border parts of Croatia, Montenegro and Serbia, although almost exclusively following the borders of the medieval Bosnian Kingdom. An estimated 60,000 are found within the borders of modern Bosnia and Herzegovina and the rest of 10,000 are found in what are today Croatia, Serbia, and Montenegro.

Appearing in the 11th century, the tombstones reached their peak in the 14th and 15th century, before disappearing during the Ottoman occupation.

Secolul X insemnand 900-1000 AC, iar primele atestari ale bolohovenilor sunt de pe la anul 1000-1100, adica exact perioada expansiunii unguresti, iar berladnicii cu un secol mai tarziu, iar brodnicii cu 2-3 secole mai tarziu, asadar totul se leaga de avansarea vlahilor dinspre SV pe directia NE.

Acesti evrei sefarzi erau in fapt o secta-erezie, o secta iudeo-spaniola vorbind o limba proto-spaniola. Pana la WW2 circa cateva milioane dintre acesti romanofoni locuiau in Africa de nord europeana (Maroc-Cirenaica), in Asia Mica, Grecia, Bulgaria si Iugoslavia.

Datorita limbii romanice probabil sefarzii ladino au asimilat populatii romanofone din Turcia sau Balcani, ajungand la cateva milioane de suflete in WW2.

Chiar si aparitia lor in Spania musulmana este similara vlahilor ce devin bosnieci musulmani de limba slava dupa anul 1200/1500 AC, sau meglenitilor rom^ni de religie musulmana mutati in Turcia la schimbul de populatie Grecia-Turcia.

CONCLUZIA: La aceasta migratie albanezo-arbeneasca au luat parte si o parte a vlahilor dinspre Epir!!! ... astfel rom^na a influentat probabil limbile sud-italienesti, alaturi de miscarile de populatie din cadrul Genovei, Venetiei si Asturiei mediteraniene.

O alta sursa pentru dialectarea sudului Italiei si insulele Corsica si Sardinia au avut-o genovezii care posedau atat aceste regiuni cat si zonele balcanice locuite de vlahi !!!Apoi insasi prin regiunile preluate de la venetieni locuite de vlahi (Peloponez si I. Latin din Marmara).

Pana la anul 1100 AC I. Roman Oriental a cuprins un continum teritorial din Corsica, Sardinia, Puglia, Sicilia, Dalmatia-Balcani-Tracia-Asia Mica si Africa, astfel ca a existat un continum si in ceea ce priveste limba latinofonilor de aici pana la aceasta data.

The standard Italian language has a poetic and literary origin in the twelfth century, and the modern standard of the language was largely shaped by relatively recent events. However, Italian as a language used in the Italian Peninsula has a longer history. In fact the earliest surviving texts that can definitely be called Italian (or more accurately, vernacular, as distinct from its predecessor Vulgar Latin) are legal formulae from the Province of Benevento that date from 960–963.

http://en.wikipedia....talian_language

ADICA exact pana la sfarsitul perioadei bizantine cand incepe dialectizarea excesiva.

De aceea italiana este similara mai mult limbii siciliane si astfel se explica usor legaturile cu limba rom^neasca.

Cat priveste sefarzii, ma gandesc ca o mare parte a vlahilor "pierduti prin cenusa imperiului" s-au asimilat acestora datorita asemanarii de limba mai ales vlahii aflati in stresul slavizarii, iar altii latinofoni vechi izolati prin Anatolia elenistica sau prin Africa elenistica. Oricum evenimentele privesc perioada post-1400, deci perioada subtierii ultimilor vlahi ramasi pe vechile amplasamente (Bosnia, Albania, Muntenegru, Dalmatia, Tesalia, Bulgaria, Anatolia?, Africa?, ...

Este perioada migratiei arbenesti din Epir in "Cele doua Sicilii".

Este foarte interesanta "evaporarea" vlahilor din Bulgaria, de fapt acestia in urma replierii spre Serbia si mai apoi spre Carpati sau diluat enorm de mult si resturile lor au fost asimilate cu voracitate de catre elementul bulgaro-musulman, apoi de catre cel slavo-bulgar.

Este foarte interesant faptul ca acesti vlahi au construit marile cetati din Bulgaria si le-au stapanit vreme indelungata lor alaturandu-se grupuri de sefarzi, armeni, turci, s.a.m.d.

Raportul populatiei oraselor bulgaresti se schimba de la anul 1700/ 1800 de la 10% vlahi, sefarzi, greci, turci, armeni, ... fata de raportul populatiei rurale 90% din total dintre care 50% slavo-bulgari si cca. 40% turci sau musulmani, deci se schimba invers pana in prezent la 8o% locuitori ai oraselor fata de cca. 20-30% locuitori ai satelor, dar chiar mai mult, vlahii si celelalte minoritati devin nesemnificative la orase si pierd complet stapanirea acestora in defavoarea slavo-bulgarilor.

Astfel dispar vlahii din Bulgaria moderna.

PS: Mi-am propus ca in urmatoarele postari sa prezint principalele cetati faurite de vlahi in Bulgaria si nu numai caci majoritatea sunt astazi mari obiective turistice.

Ce imi pare foarte interesant este ca populatia mozaica ladino este exclusa din categoria latinofonilor datorita prostiei unora, ori acestia au asimilat in propria comunitate mai ales vlahi tarzii care sau imputinat pe vechile amplasamente insulare din mediterana rasariteana si intreg arealul est-european.

Ca italienii i-au vandut nazistilor, pai pana si republicile maritime se masacrau intre ele in mod sistematic, ...

The Knights Hospitaller, also known as the Hospitallers, Order of Hospitallers, Knights of Saint John and Order of Saint John, were among the most famous of the Western Christian military orders during the Middle Ages.

The Hospitallers probably arose as a group of individuals associated with an Amalfitan hospital in the Muristan district of Jerusalem, which was dedicated to St John the Baptist and founded around 1023 by Blessed Gerard Thom to provide care for poor, sick or injured pilgrims to the Holy Land. (Some scholars, however, consider that the Amalfitan order and Amalfitan hospital were different from Gerard's order and its hospital.[1]) After the Western Christian re-conquest of Jerusalem in 1099 during the First Crusade, the organisation became a religious and military order under its own Papal charter, and it was charged with the care and defence of the Holy Land.

Following the conquest of the Holy Land by Islamic forces, the Order operated from Rhodes, over which it was sovereign, and later from

Malta

where it administered a vassal state under the Spanish viceroy of Sicily.

http://en.wikipedia....hts_Hospitaller

Rodosul cavalerilor ospitalieri:

http://en.wikipedia....hts_Hospitaller

http://brunodam.blog...ni-nei-balcani/

http://www.absolutea...pics/Aromanians

http://en.academic.r.../enwiki/1294092

http://1.bp.blogspot...anExpansion.jpg

Early migrations[edit]

The Arbëreshë, between the 11th and 14th centuries, moved in small groups towards the central and southern Albania and the north and south of Greece (Thessaly, Corinth, Peloponnesus, Attica) where they founded colonies. Their military skill made them favourite mercenaries of the Franks, Catalans, Italians and Byzantines.

The invasion of the Balkans by the Ottoman Turks in the 15th century forced many Arbëreshë to emigrate from

Albania

and Epiro to the south of

Italy

. There were several waves of migrations. Indeed, in 1448, the King of Naples Alfonso V of

Aragon

appealed to Skanderbeg in suppressing a revolt at Naples. Skanderbeg sent a force under the leadership of Demetrio Reres, and his two sons. Following a request of Albanian soldiers, King Alfonso granted land to them and they were settled in twelve villages in the mountainous area called Catanzaro in 1448. A year later the sons of Demetrio, George and Basil along with other Albanians were settled in four villages in the region of Sicily.[10]

In 1459, the son of Alfonso, king Ferdinand I of Naples again requested the help of Skanderbeg. This time, the legendary leader himself came to

Italy

with his troops ruled by one of his general Luca Baffa, to end a French-supported insurrection. Skanderbeg was appointed as the leader of the combined Neapolitan-Albanian army and, after victories in two decisive battles, the Albanian soldiers effectively defended Naples. This time they were rewarded with land east of Taranto in Apulia, populating 15 other villages.[11]

After the death of Skanderbeg in 1468, the organized Albanian resistance against the Ottomans came to an end. Like much of the Balkans,

Albania

became subject to the invading Turks. Many of its people under the rule of Luca Baffa and Marco Becci fled to the neighboring countries and settled in a few villages in Calabria. From the time of Skanderberg's death until 1480 there were constant migrations of Albanians to the Italian coast. Throughout the 16th century, these migrations continued and other Albanian villages were formed on Italian soil.[12] The new immigrants often took up work as mercenaries hired by the Italian armies.

Another wave of emigration, between 1500 and 1534, relates to Arbëreshë from central

Greece

. Employed as mercenaries by Venice, they had to evacuate the colonies of the Peloponnese with the assistance of the troops of Charles V, as the Turks had invaded that region. Charles V established these troops in

Italy

of the South to reinforce defense against the threat of Turkish invasion. Established in insular villages (which enabled them to maintain their culture until the 20th century), Arbëreshë were, traditionally, soldiers for the Kingdom of Naples and the Republic of Venice, from the Wars of Religion to the Napoleonic invasion

Vlacheraina monastery in Corfu

The Siege of Corfu (1537) was the first great siege by the Ottomans. It began on 29 August 1537, with 25,000 soldiers from the Turkish fleet landing and pillaging the island and taking 20,000 hostages as slaves.

Many Venetian-speaking families settled in Corfu during these centuries, they were called Corfiot Italians, and until the second half of the 20th century the Veneto da mar was spoken in Corfu. During this time, the local Greek language assimilated a large number of Italian and Venetian words, many of which are still common today. The internationally renowned Venetian-born British photographer Felice Beato is thought to have spent much of his childhood in Corfu. Also many Italian Jews took refuge in Corfu during the Venetian centuries and spoke their own language (Italkian), a mixture of Hebrew-Italian in a Venetian or Apulian dialect with some Greek words.

The origins of the Corfiot Italian community can be found in the expansion of the Italian States toward the Balkans during and after the Crusades. In the 12th century, the Kingdom of Naples sent some Italian families to Corfu to rule the island. From the Fourth Crusade of 1204 onwards, the Republic of Venice sent many Italian families to Corfu. These families brought the Italian language of the Middle Ages to the island.[1]

When Venice ruled Corfu and the Ionian islands, which lasted during the Renaissance and until the late 18th century, most of the Corfiote upper classes spoke Italian (or Venetian in many cases) and converted to Roman Catholicism, but the mass of people remained Greek ethnically, linguistically, and religiously before and after the Ottoman sieges of the 16th century.

Corfiot Italians were mainly concentrated in the city of Corfu, which was called "Città di Corfù" by the Venetians. More than half of the population of Corfu city in the 18th century was Venetian-speaking.[2]

The re-emergence of Greek nationalism, after the Napoleonic era, contributed to the disappearance of the Corfiot Italians. Corfu was ultimately incorporated into

Greece

in 1864. The Greek government abolished all Italian schools in the Ionian islands in 1870, and as a consequence, by the 1940s there were only four hundred Corfiote Italians left.

http://en.wikipedia....orfiot_Italians

http://en.wikipedia....nguages#Shuadit

http://en.wikipedia.org/wiki/Italkian

Historically, Italian Jews referred to their vernaculars as "La`az" (לעז), Hebrew for "foreign language" (i.e., specifically, "non-Hebrew language"). The Italian Jewish rite is sometimes called minhag ha-lo'azim, and linguists use lo'ez as a description of words of Romance origin in Yiddish. This may be connected with the Germanic use of the word wälsch (literally, "foreign") for Romance peoples and languages (as in "Welsh", "Walloon" and "Wallachian"): the Italian (and Sephardic) Hebrew script for Torah scrolls is known as "Velsh" or "Veilish".

(probabil LA'AZ=VfLAS...)

http://en.wikipedia.org/wiki/Italkian

http://en.wikipedia....8;Śo-Latin

Judeo-Latin, La‘az or ebraico-Latino is a presumed Jewish language for many scattered Jewish communities of the former Roman Empire, but especially by the Jewish communities of the Italian Peninsula and Transalpine Gaul.

"La`az" (לעז) is Hebrew for "foreign language" (i.e., specifically, "non-Hebrew language"), and in the Middle Ages started to refer to Latin or Romance languages.

It has been posited that Judeo-Latin is the predecessor of all the Judaeo-Romance languages,[1] although strong phonological evidence for this link is found primarily in Shuadit (Judeo-Provençal)[citation needed]. This theory holds that Shuadit and Zarphatic grew out of two variants of La‘az ha-Ma‘rav (western Judeo-Latin) and that Judeo-Italian grew out of La‘az ha-Darom (southern Judeo-Latin). The relationship to Catalanic, Ladino and Judæo-Portuguese is much more tenuous.[citation needed]

Corpus[edit]

There is not much extant record for the Judeo-Latin language. Leo Levi found some hebraisms a few epigraphs in Italy[2]

Other possible source for Judeo-Latin are loanwords in other languages, like in Sardinian cenabura [ken'abura] 'Friday' (from Latin cena pura) and caputanni, 'September', a literal translation of Rosh Ha-Shanah.

Judeo-Latin likely influenced not only the Judeo-Romance languages, but also the Yiddish language and Rotwelsch, through its posited daughter languages, Judeo-Italian, Shuadit and Zarphatic.

Related languages[edit]

The historical relationships between the various Judeo-Romance languages is subject to debate, and are only tenuously demonstrable at best. These languages include:

Catalanic (Judeo-Catalan)

Judeo-Italian

Judeo-Aragonese

Judeo-Portuguese

Ladino (Judeo-Spanish)

Shuadit (Judeo-Provençal)

Zarphatic (Judeo-French)

Zarphatic or Judæo-French (Zarphatic: Tsarfatit) is an extinct Jewish language, formerly spoken among the Jewish communities of northern France and in parts of what is now west-central Germany, in such cities as Mainz, Frankfurt am Main, and Aachen.

Zarphatic was written using a variant of the Hebrew alphabet, and first appeared in the 11th century, in glosses to texts of the Hebrew Bible and Talmud written by the great rabbis Rashi and Rabbi Moshe HaDarshan. Constant expulsions and persecutions, resulting in great waves of Jewish migration, brought about the extinction of this short-lived, but important, language by the end of the 14th century.

Distinct features[edit]

One feature of Zarphatic spelling, that sets it apart from most other Indo-European Jewish languages, is that to represent vowel sounds, rather than using Hebrew letters with no matching phonemes in the language, it instead made extensive use of the Tiberian system of niqqudot to indicate the full range of Old French vowels.

Another interesting feature of Zarphatic is that it displays relatively few Hebrew loanwords. This sets it apart from the vast majority of other Jewish languages, and may indicate that it is not actually a distinct language, rather a dialect of Old French, or simply Old French, written using a different orthography. (Old French did not have a written standard.)

(Acestia fiind ultimii vlahi ai fostei Germanii Romane si partea interesanta este ca premerg aschenazii si nu au fost influentati lingvistic nici de ebraica, nici de sefarda sau aschenaza-ydish).

The second great siege of Corfu took place in 1716, during the last Ottoman–Venetian War (1714–18). After the conquest of the Peloponnese in 1715, the Ottoman fleet appeared in Buthrotum opposite Corfu. On 8 July the Ottoman fleet, carrying 33,000 men, sailed to Corfu from Buthrotum and established a beachhead at Ipsos.[33] The same day, the Venetian fleet encountered the Turkish fleet off the channel of Corfu and defeated it in the ensuing naval battle. On 19 July, after taking a few outlying forts, the Ottoman army reached the hills around the city of Corfu and laid siege to it. Despite repeated assaults and heavy fighting, the Ottomans were unable to breach the defences and were forced to raise the siege after 22 days. The 5,000 Venetians and foreign mercenaries, together with 3,000 Corfiotes, under the leadership of Count von der Schulenburg who commanded the defence of the island, were victorious once more.[6][33][35] The success was owed in no small part to the extensive fortifications, where Venetian castle engineering had proven itself once again against considerable odds. The repulse of the Ottomans was widely celebrated in Europe, Corfu being seen as a bastion of Western civilization against the Ottoman tide.[24][36] Today, however, this role is often relatively unknown or ignored, but was celebrated in Juditha triumphans by the Venetian composer Antonio Vivaldi.

Kerkyra, the "Door of Venice" during the centuries when the whole Adriatic was the Gulf of Venice,[31] remained in Venetian hands from 1401 until 1797, though several times assailed by Turkish naval and land forces and subjected to four notable sieges in 1537, 1571, 1573 and 1716, in which the strength of the city defences asserted itself time after time. The effectiveness of the powerful Venetian fortifications as well as the strength of some old Byzantine castles in Angelokastro, Kassiopi Castle, Gardiki and elsewhere, were additional factors that enabled Corfu to remain free. Will Durant claims that Corfu owed to the Republic of Venice the fact that it was one of the few parts of

Greece

never conquered by the Ottomans.

Eclipsed by the foundation of Nicopolis, Kerkyra for a long time passed out of notice. With the rise of the Norman kingdom in Sicily and the Italian naval powers, it again became a frequent object of attack. In 1081–1085 it was held by Robert Guiscard, in 1147–1154 by Roger II of Sicily. During the break-up of the Later Byzantine Empire it was occupied by Genoese privateers (1197–1207) who in turn were expelled by the Venetians. In 1214–1259 it passed to the Greek despots of

Epirus

, and in 1267 became a possession of the Neapolitan house of Anjou. Under the latter's weak rule the island suffered considerably from the inroads of various adventurers; hence in 1386 it placed itself under the protection of Venice, which in 1401 acquired formal sovereignty over Corfu and kept it until the French Occupation in 1797.

Cateva mii de colonisti "italieni" de langa Neapole au fost dusi la Ierusalim de catre Cavalerii ospitalieri unde au construit in piatra.

De fapt toate aceste populatii transbordate in Mediterana rasariteana erau o mixtura sud-italieneasca de sicilieni, puglieni, sarzi, vlahi si albanezi.

http://en.wikipedia.org/wiki/Salerno

In 1023, merchants from Amalfi and Salerno in Italy were given permission by the Caliph Ali az-Zahir of Egypt to rebuild the hospital in Jerusalem. The hospital, which was built on the site of the monastery of Saint John the Baptist, took in Christian pilgrims travelling to visit the Christian holy sites. It was served by Benedictine monks.

http://en.wikipedia....iki/Hospitalier

An independent republic from the 7th century until 1075, Amalfi extracted itself from Byzantine vassalage in 839[3] and first elected a duke in 958; it rivalled Pisa and Genoa in its domestic prosperity and maritime importance before the rise of Venice. In spite of some devastating setbacks it had a population of some 70,000, reaching a peak about the turn of the millennium, during the reign of Duke Manso (966–1004). Under his line of dukes, Amalfi remained independent, except for a brief period of Salernitan dependency under Guaimar IV.

In 1073 the republic fell to the Norman countship of Apulia, but was granted many rights. A prey to the Normans who encamped in the south of Italy, it became one of their principal posts. However, in 1131, it was reduced by King Roger II of Sicily, who had been refused the keys to its citadel. The Holy Roman Emperor Lothair, fighting in favour of Pope Innocent II against Roger, who sided with the Antipope Anacletus, took him prisoner in 1133, assisted by forty-six Pisan ships. The Pisans, commercial rivals of the Amalfitani, sacked the city; Lothair claimed as part of the booty a copy of the Pandects of Justinian which was found there.

In 1135 and 1137, it was taken by the Pisans and rapidly declined in importance, though its maritime code, known as the Tavole amalfitane (it), was recognized in the Mediterranean until 1570. A tsunami in 1343 destroyed the port and lower town,[4] and Amalfi never recovered more than local importance.

In medieval culture Amalfi was famous for its flourishing schools of law and mathematics. Flavio Gioia, traditionally considered the first to introduce the mariner's compass to Europe, is said to have been a native of Amalfi.

Salerno:
Main article: Principality of Salerno

Under the Lombard dukes Salerno enjoyed the most splendid period of its history.

In 774 Arechis II of Benevento transferred the seat of the Duchy of Benevento to Salerno, in order to elude Charlemagne's offensive and to secure for himself the control of a strategic area, the centre of coastal and internal communications in Campania.

With Arechis II, Salerno became a centre of studies with its famous Medical School. The Lombard prince ordered the city to be fortified; the Castle on the Bonadies mountain had already been built with walls and towers. In 839 Salerno declared independence from Benevento, becoming the capital of a flourishing principality stretching out to Capua, northern Calabria and Puglia up to Taranto.

Around the year 1000 prince Guaimar IV annexed Amalfi, Sorrento, Gaeta and the whole duchy of Puglia and Calabria, starting to conceive a future unification of the whole southern Italy under Salerno's arms. The coins minted in the city circulated in all the Mediterranean, with the Opulenta Salernum wording to certify its richness.

However, the stability of the Principate was continually shaken by the Saracen attacks and, most of all, by internal struggles. In 1056, one of the numerous plots led to the fall of Guaimar. His weaker son Gisulf II succeeded him, but the decline of the principality had begun. In 1077 Salerno reached its zenith but soon lost all its territory to the Normans.

Jewish communities existed in Thessaly, Beoetia,

Macedonia

, Aetolia, Attica, Argos, Corinth, and throughout much of the Peloponnese, and on the islands of Euboea and Crete. There were synagogues in Philippi, Thessalonica, Veroia, Athens and Corinth. Benjamin (Ben Jonah) of Tudela, a Jewish traveler of the second half of the twelfth century, visited Jewish communities in Corfu, Arta, Patras, Corinth, Thebes, Egripo (Halkida) Salonika and Drama.

More than 65,000 Jews were murdered during the Holocaust. Only 13% of the population survived.

http://jewishwebinde...taly-Greece.htm

The Legend of Saint Gerard discloses that followers of Bulgarian Bogomilism were present during the early 11th century in Ahtum's realm, which comprised present day Banat. They invoked Archangel Uriel, whose name is common in amulets and magic rituals.

Council against Bogomilism, organized by Stefan Nemanja. Fresco from 1290

The Bogomils spread westwards and settled in Serbia, where they were to be known as Babuni. At the end of the 12th century Serbian Grand Prince Stefan Nemanja and the Serbian council deemed Bogomilism a heresy, and expelled them from the country. Large numbers took refuge in Bosnia and Dalmatia where they were known under the name of Patarenes (Patareni).

In 1199 Bosnian ruler Ban Kulin became converted and ruled until 1204; his reign was characterised by peace and prosperity within the Banate of Bosnia. During his reign, Bogomilism began to attract followers in

Bosnia

, as Bosnian principalities adopted Bogomilism in order to offset[clarification needed] the strong influences of its Catholic and Orthodox neighbours. In addition to Kulin, the prince of Herzegovina[who?] and the Roman Bishop of

Bosnia

[who?] followed him in his beliefs. Altars and crosses were removed, the distinction between clergy and laity disappeared. A fixed amount of believers income was set aside for alms and the support of itinerant evangelists.

The Bogomils called for a return to early Christianity, rejecting the ecclesiastical hierarchy, and their primary political tendencies were resistance to the state and church authorities. This helped the movement spread quickly in the Balkans, gradually expanding throughout the Byzantine Empire and later reaching Kievan Rus', Bosnia, Dalmatia, Rascia, Italy, France.

The Bogomils were dualists in that they believed the world was created not by the Abrahamic God, but by an evil demiurge — the Devil. They did not use the cross nor build churches, preferring to perform rituals outdoors.

Paulicians[edit]

Christian dualism originated in Armenia in the mid-7th century, when Constantine of Mananalis, basing his message solely on the New Testament, began to teach that there were two gods: the good God who had made men's souls, and the evil God who had created the entire physical universe including the human body. His followers, who became known as Paulicians, led perfectly normal lives, despite their belief that the world was evil, and were renowned as good fighting men.^[9]

In 970 the emperor John I Tzimiskes transplanted no less than 200,000 Armenian Paulicians to Europe and settled them in the neighbourhood of Philippopolis (today's Plovdiv in Thrace).

In 623, Pope Gregory I commissioned the Ravennate Abbot Probus, who was previously Gregory's emissary at the Lombard court, to build a hospital in Jerusalem to treat and care for Christian pilgrims to the Holy Land. In 800, Charlemagne, Emperor of the Holy Roman Empire, enlarged Probus' hospital and added a library to it. About 200 years later, in 1005, Caliph Al Hakim destroyed the hospital and three thousand other buildings in Jerusalem. In 1023, merchants from Amalfi and Salerno in Italy were given permission by the Caliph Ali az-Zahir of Egypt to rebuild the hospital in Jerusalem. The hospital, which was built on the site of the monastery of Saint John the Baptist, took in Christian pilgrims travelling to visit the Christian holy sites. It was served by Benedictine monks.

The monastic hospitaller order was founded following the First Crusade by the Blessed Gerard, whose role as founder was confirmed by a Papal bull of Pope Paschal II in 1113.^[2] Gerard acquired territory and revenues for his order throughout the Kingdom of Jerusalem and beyond. Under his successor, Raymond du Puy de Provence, the original hospice was expanded to an infirmary^[1] near the Church of the Holy Sepulchre in Jerusalem. Initially the group cared for pilgrims in Jerusalem, but the order soon extended to providing pilgrims with an armed escort, which soon grew into a substantial force. Thus the Order of St. John imperceptibly became military without losing its eleemosynary character.^[1] The Hospitallers and the Knights Templar became the most formidable military orders in the Holy Land.Frederick Barbarossa, the Holy Roman Emperor, pledged his protection to the Knights of St. John in a charter of privileges granted in 1185.

The statutes of Roger de Moulins (1187) deal only with the service of the sick; the first mention of military service is in the statutes of the ninth grand master, Afonso of Portugal (about 1200). In the latter a marked distinction is made between secular knights, externs to the order, who served only for a time, and the professed knights, attached to the order by a perpetual vow, and who alone enjoyed the same spiritual privileges as the other religious. The order numbered three distinct classes of membership: the military brothers, the brothers infirmarians, and the brothers chaplains, to whom was entrusted the divine service.^[1]

The order came to distinguish itself in battle with the Muslims, its soldiers wearing a black surcoat with a white cross. In 1248 Pope Innocent IV (1243–54), approved a standard military dress for the Hospitallers to be worn in battle. Instead of a closed cape over their armour (which restricted their movements) they should wear a red surcoat with a white cross emblazoned on it.^[5]

Many of the more substantial Christian fortifications in the Holy Land were built by the Templars and the Hospitallers. At the height of the Kingdom of Jerusalem, the Hospitallers held seven great forts and 140 other estates in the area. The two largest of these, their bases of power in the Kingdom and in the Principality of Antioch, were the Krak des Chevaliers and Margat in Syria.^[2] The property of the Order was divided into priories, subdivided into bailiwicks, which in turn were divided into commandries.

As early as the late 12th century the order had begun to achieve recognition in the Kingdom of England and Duchy of Normandy. As a result, buildings such as St John's Jerusalem and the Knights Gate, Quenington in England were built on land donated to the order by local nobility.^[6] An Irish house was established at Kilmainham, near Dublin, and the Irish Prior was usually a key figure in Irish public life.

Knights of Cyprus and Rhodes[edit]

Street of Knights in Rhodes

The Knights' castle at Rhodes

Further information: Siege of Rhodes (1480) and Siege of Rhodes (1522)

The rising power of Islam eventually expelled the Knights from Jerusalem. After the fall of the Kingdom of Jerusalem in 1291 (Jerusalem itself fell in 1187), the Knights were confined to the County of Tripoli and, when Acre was captured in 1291, the order sought refuge in the Kingdom of Cyprus. Finding themselves becoming enmeshed in Cypriot politics, their Master, Guillaume de Villaret, created a plan of acquiring their own temporal domain, selecting Rhodes to be their new home, part of the Byzantine empire. His successor, Fulkes de Villaret, executed the plan, and on 15 August 1309, after over two years of campaigning, the island of Rhodes surrendered to the knights. They also gained control of a number of neighbouring islands and the Anatolian port of Bodrum and Kastelorizo.

Rhodes and other possessions of the Knights Hospitallers of St. John.

Pope Clement V dissolved the Hospitallers' rival order, the Knights Templar, in 1312 with a series of papal bulls, including the Ad providam bull, which turned over much of their property to the Hospitallers. The holdings were organised into eight "tongues" (one each in Crown of Aragon, Auvergne, Castile, England, France, Germany, Italy, and Provence). Each was administered by aPrior or, if there was more than one priory in the tongue, by a Grand Prior. At Rhodes and later Malta, the resident knights of each tongue were headed by a Bailli. The English Grand Prior at the time was Philip De Thame, who acquired the estates allocated to the English tongue from 1330 to 1358. In 1334, the Knights of Rhodes defeated Andronicus and his Turkish auxiliaries. In the 14th century, there were several other battles in which they fought.^[7]

On Rhodes the Hospitallers,^[8] by then also referred to as the Knights of Rhodes,^[9] were forced to become a more militarised force, fighting especially with the Barbary pirates. They withstood two invasions in the 15th century, one by the Sultan of Egypt in 1444 and another by the Ottoman Sultan Mehmed II in 1480 who, after capturing Constantinople and defeating the Byzantine Empire in 1453, made the Knights a priority target.

In 1494 they created a stronghold on the peninsula of Halicarnassus (now Bodrum). They used pieces of the partially destroyedMausoleum, one of the Seven Wonders of the Ancient World, to strengthen Bodrum Castle.^[10]

In 1522, an entirely new sort of force arrived: 400 ships under the command of Sultan Suleiman the Magnificent delivered 100,000 men to the island^[11] (200,000 in other sources^[12]). Against this force the Knights, under Grand Master Philippe Villiers de L'Isle-Adam, had about 7,000 men-at-arms and their fortifications. The siege lasted six months, at the end of which the surviving defeated Hospitallers were allowed to withdraw to Sicily. Despite the defeat, both Christians and Muslims seem to have regarded the conduct of Villiers de L'Isle-Adam as extremely valiant, and the Grand Master was proclaimed a Defender of the Faith by Pope Adrian VI.

Knights of Malta[edit]

See also: History of Malta under the Order of Saint John

Grand culverin of the Knights Hospitallers, 1500–1510, Rhodes. French work, caliber: 165 mm, length: 540 cm, weight: 3,343 kg, ammunition: 15kg iron ball. Arms of Grand MasterEmery d'Amboise. Given byAbdülaziz to Napoleon III in 1862.

Arms of the Knights Hospitallers, quartered with those of Pierre d'Aubusson, on a bombard ordered by the latter. The top inscription further reads: "F. PETRUS DAUBUSSON M HOSPITALIS IHER".

After seven years of moving from place to place in Europe the Knights became established in 1530 when Charles I of Spain, as King of Sicily, gave them Malta,^[13] Gozo and the North African port of Tripoli in perpetual fiefdom in exchange for an annual fee of a single Maltese falcon (Tribute of the Maltese Falcon), which they were to send on All Souls Day to the King's representative, the Viceroy of Sicily,^[14] (this historical fact was used as the plot hook in Dashiell Hammett's famous book The Maltese Falcon).

The Hospitallers continued their actions against the Muslims and especially the Barbary pirates. Although they had only a few ships they quickly drew the ire of the Ottomans, who were unhappy to see the order resettled. In 1565 Suleiman sent an invasion force of about 40,000 men to besiege the 700 knights and 8,000 soldiers and expel them from Malta and gain a new base from which to possibly launch another assault on Europe.^[13]

At first the battle went as badly for the Hospitallers as Rhodes had: most of the cities were destroyed and about half the knights killed. On 18 August the position of the besieged was becoming desperate: dwindling daily in numbers, they were becoming too feeble to hold the long line of fortifications. But when his council suggested the abandonment of Vittoriosa and Senglea and withdrawal to Fort St. Angelo,Grand Master Jean Parisot de la Valette refused.

The Viceroy of Sicily had not sent help; possibly the Viceroy's orders from Philip II of Spain were so obscurely worded as to put on his own shoulders the burden of the decision whether to help the Knights at the expense of his own defences.^{[citation
needed]} A wrong decision could mean defeat and exposing Sicily and Naples to the Ottomans. He had left his own son with La Valette, so he could hardly be indifferent to the fate of the fortress. Whatever may have been the cause of his delay, the Viceroy hesitated until the battle had almost been decided by the unaided efforts of the Knights, before being forced to move by the indignation of his own officers.

Re-enactment of 16th-century military drills conducted by the Knights. Fort Saint Elmo, Valletta, Malta, 8 May 2005.

On 23 August came yet another grand assault, the last serious effort, as it proved, of the besiegers. It was thrown back with the greatest difficulty, even the wounded taking part in the defence. The plight of the Turkish forces, however, was now desperate. With the exception of Fort St. Elmo, the fortifications were still intact.^[15] Working night and day the garrison had repaired the breaches, and the capture of Malta seemed more and more impossible. Many of the Ottoman troops in crowded quarters had fallen ill over the terrible summer months. Ammunition and food were beginning to run short, and the Ottoman troops were becoming increasingly dispirited by the failure of their attacks and their losses. The death on 23 June of skilled commander Dragut, a corsair and admiral of the Ottoman fleet, was a serious blow. The Turkish commanders, Piyale Pasha and Mustafa Pasha, were careless. They had a huge fleet which they used with effect on only one occasion. They neglected their communications with the African coast and made no attempt to watch and intercept Sicilian reinforcements.

On 1 September they made their last effort, but the morale of the Ottoman troops had deteriorated seriously and the attack was feeble, to the great encouragement of the besieged, who now began to see hopes of deliverance. The perplexed and indecisive Ottomans heard of the arrival of Sicilian reinforcements in Mellieħa Bay. Unaware that the force was very small, they broke off the siege and left on 8 September. The Great Siege of Malta may have been the last action in which a force of knights won a decisive victory.^[16]

View from Valletta showing Fort Saint Angelo

When the Ottomans departed, the Hospitallers had but 600 men able to bear arms. The most reliable estimate puts the number of the Ottoman army at its height at some 40,000 men, of whom 15,000 eventually returned to Constantinople. The siege is portrayed vividly in the frescoes ofMatteo Perez d'Aleccio in the Hall of St. Michael and St. George, also known as the Throne Room, in the Grand Master's Palace in Valletta; four of the original modellos, painted in oils by Perez d'Aleccio between 1576 and 1581, can be found in the Cube Room of the Queen's House at Greenwich, London. After the siege a new city had to be built: the present capital city of Malta, named Valletta in memory of the Grand Master who had withstood the siege.

In 1607, the Grand Master of the Hospitallers was granted the status of Reichsfürst (Prince of the Holy Roman Empire, even though the Order's territory was always south of the Holy Roman Empire). In 1630, he was awarded ecclesiastic equality withcardinals, and the unique hybrid style His Most Eminent Highness, reflecting both qualities qualifying him as a true Prince of the Church.

The Knights in the 16th and 17th centuries: Reconquista of the Sea[edit]

Following the Knights' re-establishment on Malta, they had found themselves devoid of their initial reason for existence: assisting and joining the crusades in the Holy Land was now impossible, for reasons of military and financial strength along with geographical position. With dwindling revenues from European sponsors no longer willing to support a costly and meaningless organization, the Knights turned to policing the Mediterranean from the increased threat of piracy, most notably from the threat of the Ottoman-endorsed Barbary Corsairs operating from the North African coastline. Boosted towards the end of the 16th century by an air of invincibility following the successful defence of their island in 1565 and compounded by the Christian victory over the Ottoman fleet in the Battle of Lepanto in 1571, the Knights set about protecting Christian merchant shipping to and from the Levant and freeing the captured Christian slaves who formed the basis of the Barbary corsairs' piratical trading and navies. This became known as the 'corso'.^[17]

Yet the Order soon struggled on a now reduced income. By policing the Mediterranean they augmented the assumed responsibility of the traditional protectors of the Mediterranean, the naval city states of Venice, Genoa, and Pisa. Further compounding their financial woes; over the course of this period the exchange rate of the local currencies against the 'scudo' that were established in the late 16th century gradually became outdated, meaning the knights were gradually receiving less at merchant factories.^[18] Economically hindered by the barren island they now inhabited, many Knights went beyond their call of duty by raiding Muslim ships.^[19] More and more ships were plundered, from the profits of which many Knights lived idly and luxuriously, taking local women to be their wives and enrolling in the navies of France and Spain in search of adventure, experience, and yet more money.^[20]

The knights’ changing attitudes were coupled with the effects of the Reformation and Counter-Reformation and the lack of stability from the Roman Catholic Church. All this affected the Knights strongly as the 16th and 17th centuries saw a gradual decline in the religious attitudes of many of the Christian peoples of Europe (and, concomitantly, the importance of a religious army), and thus in the Knights’ regular tributes from European nations.^[21] That the Knights, a Roman Catholic military order, pursued the readmittance of England as one of its member states — the Order there had been suppressed, along with monasteries, under King Henry VIII — upon the succession of the Protestant Queen Elizabeth I aptly demonstrates the new religious tolerance within the Order.^[22] For a time, the Order even possessed a German tongue which was part Protestant and part Roman Catholic.^{[citation
needed]}

The perceived moral decline that the Knights underwent over the course of this period is best highlighted by the decision of many Knights to serve in foreign navies and become "the mercenary sea-dogs of the 14th to 17th centuries", with the French Navy proving the most popular destination.^[23] This decision went against the Knights' cardinal reason for existence, in that by serving a European power directly they faced the very real possibility that they would be fighting against another Catholic force, as in the few Franco-Spanish naval skirmishes that occurred in this period.^[24] The biggest paradox is the fact that for many years the French remained on amicable terms with the Ottoman Empire, the Knights' greatest and bitterest foe and purported sole purpose for existence. Paris signed many trade agreements with the Ottomans and agreed to an informal (and ultimately ineffective) cease-fire between the two states during this period.^[25] That the Knights associated themselves with the allies of their sworn enemies shows their moral ambivalence and the new commercial-minded nature of the Mediterranean in the 17th century. Serving in a foreign navy, in particular that of the French, gave the Knights the chance to serve the Church and for many, their King, to increase their chances of promotion in either their adopted navy or in Malta, to receive far better pay, to stave off their boredom with frequent cruises, to embark on the highly preferable short cruises of the French Navy over the long caravans favoured by the Maltese, and if the Knight desired, to indulge in some of the pleasures of a traditional debauched seaport.^[26] In return, the French gained and quickly assembled an experienced navy to stave off the threat of the Spanish and their Habsburg masters. The shift in attitudes of the Knights over this period is ably outlined by Paul Lacroix who states:

"Inflated with wealth, laden with privileges which gave them almost sovereign powers ... the order at last became so demoralised by luxury and idleness that it forgot the aim for which it was founded, and gave itself up for the love of gain and thirst for pleasure. Its covetousness and pride soon became boundless. The Knights pretended that they were above the reach of crowned heads: they seized and pillaged without concern of the property of both infidels and Christians".^[27]

With the Knights' exploits growing in fame and wealth, the European states became more complacent about the Order, and more unwilling to grant money to an institution that was perceived to be earning a healthy sum on the high seas. Thus a vicious cycle occurred, increasing the raids and reducing the grants received from the nation-states of Christendom to such an extent that the balance of payments on the island had become dependent on conquest.^[20] The European powers lost interest in the Knights as they focused their intentions largely on one another during the Thirty Years War. In February 1641 a letter was sent from an unknown dignitary in the Maltese capital of Valletta to the Knights' most trustworthy ally and benefactor, Louis XIV of France, stating the Order's troubles:

"Italy provides us with nothing much; Bohemia and Germany hardly anything, and England and the Netherlands for a long time now nothing at all. We only have something to keep us going, Sire, in your own Kingdom and in Spain."^[28]

It is important to note that the Maltese authorities would neglect to mention the fact that they were making a substantial profit policing the seas and seizing "infidel" ships and cargoes. The authorities on Malta immediately recognised the importance of corsairing to their economy and set about encouraging it, as despite their vows of poverty, the Knights were granted the ability to keep a portion of the 'spoglio', which was the prize money and cargo gained from a captured ship, along with the ability to fit out their own galleys with their new wealth.^[29]

The great controversy that surrounded the Knights' 'corso' was their insistence on their policy of 'vista'. This enabled the Order to stop and board all shipping suspected of carrying Turkish goods and confiscate the cargo to be re-sold at Valletta, along with the ship's crew, who were by far the most valuable commodity on the ship. Naturally many nations claimed to be victims of the Knights' over-eagerness to stop and confiscate any goods remotely connected to the Turks.^[19] In an effort to regulate the growing problem, the authorities in Malta established a judicial court, the Consiglio del Mer, where captains who felt wronged could plead their case, often successfully. The practice of issuing privateering licenses and thus state endorsement, which had been in existence for a number of years, was tightly regulated as the island's government attempted to haul in the unscrupulous Knights and appease the European powers and limited benefactors. Yet these efforts were not all successful as the Consiglio del Mer contains numerous accounts from around the year 1700 of complaints of Maltese piracy in the region. Ultimately, the rampant over-indulgence in privateering in the Mediterranean was to be the Knights' downfall in this particular period of their existence as they transformed from serving as the military outpost of a united Christendom to becoming another nation-state in a commercially oriented continent soon to be overtaken by the trading nations of the North Sea.^[30]

Life in Malta

Having chosen Malta, the Knights stayed for 268 years, transforming what they called "merely a rock of soft sandstone" into a flourishing island with mighty defences and a capital city (Valletta) known as Superbissima, "Most Proud", amongst the great powers of Europe.

In 1301, the Order was organized in seven Langues, by order of precedence: Provence, Auvergne, France, Aragon, Italy, England, and Germany. In 1462, the Langue of Aragon was divided into Castile-Portugal and Aragon-Navarre. The English Langue went into abeyance after the order's properties were taken over by Henry VIII in 1540. In 1782, it was revived as the Anglo-Bavarian Langue, containing Bavarian and Polish priories. The structure of langues was replaced in the late 19th century by a system of national associations.

Not surprisingly, hospitals were among the first projects to be undertaken on Malta, where French soon supplanted Italian as the official language (though the native inhabitants continued to speak Maltese among themselves).^{[citation
needed]} The knights also constructed fortresses, watch towers, and naturally, churches. Its acquisition of Malta signalled the beginning of the Order's renewed naval activity.

The building and fortification of Valletta, named for Grand Master la Valette, was begun in 1566, soon becoming the home port of one of the Mediterranean's most powerful navies. Valletta was designed by Francesco Laparelli, a military engineer, and his work was then taken up by Ġlormu Cassar. The city was completed in 1571. The island's hospitals were expanded as well. The main Hospital could accommodate 500 patients and was famous as one of the finest in the world. At the vanguard of medicine, the Hospital of Malta included Schools of Anatomy, Surgery and Pharmacy. Valletta itself was renowned as a centre of art and culture. The Church of St. John the Baptist, completed in 1577, contains works by Caravaggio and others.

In Europe, most of the Order's hospitals and chapels survived the Reformation, but not in Protestant countries. In Malta, meanwhile, the Public Library was established in 1761. The University was founded seven years later, followed, in 1786, by a School of Mathematics and Nautical Sciences. Despite these developments, some of the Maltese grew to resent the Order, which they viewed as a privileged class. This even included some of the local nobility, who were not admitted to the Order.

In Rhodes, the knights had been housed in Auberges (Inns) segregated by Langues. This structure was maintained in Birgu (1530–1571) and then Valletta (from 1571). The auberges in Birgu remain, mostly undistinguished 16th-century buildings. Valletta still has the auberges of Castile-León (1574; renovated 1741 by GM de Vilhena, now the Prime Minister's offices), Italy (renovated 1683 by GM Caraffa, now the post-office), Aragon (1571, now Ministry of Economic Services), Bavaria (former palazzo Carnerio, purchased in 1784 for the newly formed Langue) and Provence (now National Museum of Archaeology). The auberge of Auvergne was damaged in World War II and replaced with Law Courts. The auberge of France was also destroyed in World War II.

A 1742 Tarì coin of the Knights Hospitaller, depicting the head ofJohn the Baptist on a platter.

In 1604, each Langue was given a chapel in the conventual church of St. John and the arms of the Langue appear in the decoration on the walls and ceiling:

· Provence: St Michael, Jerusalem

· Auvergne: St Sebastian, Azure a dolphin or

· France: conversion of St Paul, France

· Castile and León: St James the Lesser, Quarterly Castile and Leon

· Aragon: St George [the church of the Langue is consecrated to Our Lady of the Pillar Per pale Aragon and Navarre]

· Italy: St Catherine, Azure the word ITALIA in bend or

· England: Flagellation of Christ, [no arms visible; in Rhodes the Langue used the arms of England, quarterly France and England]

· Germany: Epiphany, Austria born by a double-headed eagle displayed sable

Turmoil in Europe[edit]

Even as it survived on Malta, the Order lost many of its European holdings following the rise of Protestantism. The property of the English branch was confiscated in 1540.^[31] The German Bailiwick of Brandenburg became Lutheran in 1577 but continued to pay its financial contribution to the Order until 1812, when the Protector of the Order in Prussia, King Frederick William III, turned it into an order of merit;^[31] in 1852, his son and successor as Protector, King Frederick William IV, restored the Johanniterorden to its continuing place as the chief Protestant branch of the Knights Hospitaller.

The Knights of Malta had a strong presence within the Imperial Russian Navy and the pre-revolutionary French Navy. When De Poincy was appointed governor of the French colony on St. Kitts in 1639, he was a prominent Knight of St. John and dressed his retinue with the emblems of the Order. In 1651, the Knights bought from theCompagnie des Îles de l'Amérique the islands of Sainte-Christophe, Saint Martin, and Saint Barthélemy.^[32] The Order's presence in the Caribbean was eclipsed with De Poincy's death in 1660. He had also bought the island of Saint Croix as his personal estate and deeded it to the Knights of St. John. In 1665, the order sold their Caribbeanpossessions to the French West India Company, ending the Order's presence in that region.

The decree of the French National Assembly in 1789 abolishing feudalism in France also abolished the Order in France:

V. Tithes of every description, as well as the dues which have been substituted for them, under whatever denomination they are known or collected (even when compounded for), possessed by secular or regular congregations, by holders of benefices, members of corporations (including the Order of Malta and other religious and military orders), as well as those devoted to the maintenance of churches, those impropriated to lay persons and those substituted for the portion congrue, are abolished (...)^[33]

The French Revolutionary Government seized the assets and properties of the Order in France in 1792.

The loss of Malta[edit]

Emperor Paul wearing the Crown of the Grand Master of the Order of Malta (1799).

Their Mediterranean stronghold of Malta was captured by Napoleon in 1798 during his expedition to Egypt.^[15] Napoleon demanded from Grand Master Ferdinand von Hompesch zu Bolheim that his ships be allowed to enter the port and to take on water and supplies. The Grand Master replied that only two foreign ships could be allowed to enter the port at a time. Bonaparte, aware that such a procedure would take a very long time and would leave his forces vulnerable to Admiral Nelson, immediately ordered a cannon fusillade against Malta.^[34] The French soldiers disembarked in Malta at seven points on the morning of 11 June and attacked. After several hours of fierce fighting, the Maltese in the west were forced to surrender.^[35]

Napoleon opened negotiations with the fortress capital of Valletta. Faced with vastly superior French forces and the loss of western Malta, the Grand Master Ferdinand von Hompesch zu Bolheim negotiated a surrender to the invasion.^[36] Hompesch left Malta for Trieste on 18 June.^[37] He resigned as Grand Master on 6 July 1799.

The knights were dispersed, though the order continued to exist in a diminished form and negotiated with European governments for a return to power. The Russian Emperor, Paul I, gave the largest number of knights shelter in St. Petersburg, an action which gave rise to the Russian tradition of the Knights Hospitallers and the Order's recognition among the Russian Imperial Orders.^[38] The refugee knights in St Petersburg proceeded to elect Tsar Paul as their Grand Master – a rival to Grand Master von Hompesch until the latter's abdication left Paul as the sole Grand Master. As Grand Master Paul I created, in addition to the Roman Catholic Grand Priory, a "Russian Grand Priory" of no less than 118 Commanderies, dwarfing the rest of the Order and open to all Christians. Paul's election as Grand Master was, however, never ratified under Roman Catholic canon law, and he was the de facto rather than de jure Grand Master of the Order.

By the early 19th century, the order had been severely weakened by the loss of its priories throughout Europe. Only 10% of the order's income came from traditional sources in Europe, with the remaining 90% being generated by the Russian Grand Priory until 1810. This was partly reflected in the government of the Order being under Lieutenants, rather than Grand Masters, in the period 1805 to 1879, when Pope Leo XIII restored a Grand Master to the order. This signalled the renewal of the order's fortunes as a humanitarian and religious organization.

Sovereign Military Order of Malta[edit]

Main article: Sovereign Military Order of Malta

In 1834, the order settled definitively in Rome.^[39] Hospital work, the original work of the order, became once again its main concern. The Order's hospital and welfare activities, undertaken on a considerable scale in World War I, were greatly intensified and expanded in World War II under the Grand Master Fra' Ludovico Chigi Albani della Rovere (Grand Master 1931–1951).

Flag of the Order of Malta

The Sovereign Military Hospitaller Order of Saint John of Jerusalem, of Rhodes and of Malta, better known as the Sovereign Military Order of Malta (SMOM), is a Roman Catholic religious order and the world's oldest surviving order of chivalry.^[40] Its sovereign status is recognised by membership in numerous international bodies and observer status at the United Nations and others.^[41]

The Order maintains diplomatic relations with 104 countries, with numerous ambassadors. It issues its own passports, currency, stamps and even vehicle registration plates. The Sovereign Military Order of Malta has a permanent presence in 120 countries, with 12 Grand Priories and Sub-Priories and 47 national Associations, as well as numerous hospitals, medical centres, day care centres, first aid corps, and specialist foundations, which operate in 120 countries. Its 13,000 members and 80,000 volunteers and over 20,000 medical personnel – doctors, nurses and paramedics – are dedicated to the care of the poor, the sick, the elderly, the disabled, the homeless, terminal patients, lepers, and all those who suffer. The Order is especially involved in helping victims of armed conflicts and natural disasters by providing medical assistance, caring for refugees, and distributing medicines and basic equipment for survival.

The Sovereign Military Order of Malta recently established a mission in Malta, after signing an agreement with the Maltese Government which granted the Order the exclusive use of Fort St. Angelo for a term of 99 years. Today, after restoration, the Fort hosts historical and cultural activities related to the Order of Malta.^[42]

Protestant continuation in continental Europe[edit]

Main article: Order of Saint John (Bailiwick of Brandenburg)

Following the Protestant Reformation, the German commanderies of the Order in the Margraviate of Brandenburg declared their continued adherence to the Order while accepting Protestant theology. As the Balley Brandenburg des Ritterlichen Ordens Sankt Johannis vom Spital zu Jerusalem (Bailiwick of Brandenburg of the Chivalric Order of Saint John of the Hospital at Jerusalem), the Order continues in Germany today, virtually independent of the Roman Catholic order.

From Germany, this Protestant branch spread into other countries in Europe (Hungary, Poland, the Netherlands, Sweden, Finland, Denmark, Switzerland, France, Austria, the United Kingdom, and Italy among them), the Americas (including the United States, Canada, Mexico, Colombia, and Venezuela), and Africa (most notably in Namibia and South Africa), and to Australia.^{[citation
needed]}

The Dutch and Swedish commanderies after World War II became independent orders under the protection of their respective monarchs. In the Johanniter Orde in Nederland, the Dutch monarch is an honorary commander. In the Johanniterorden i Sverige, the Swedish monarch is its High Protector.

All three branches (German, Dutch, Swedish) are in formalised co-operation with the British Venerable Order of Saint John in The Alliance of the Orders of St. John of Jerusalem, just as there is extensive collaboration between these four Alliance orders and the Order of Malta.

Revival in Britain as the Venerable Order of St. John of Jerusalem[edit]

Main article: Venerable Order of Saint John

The property of the Order in England was confiscated by Henry VIII as part of his programme to dissolve monasteries. Although not formally suppressed, this caused the activities of the English Langue to come to an end.

In the neighbouring Kingdom of Scotland, a few Scottish Knights remained in communion with the French Langue of the Order.

In 1831, a British order was founded by Frenchmen claiming (possibly without authority) to act on behalf of the Order in Italy.^[43] This British order in time became known as the Most Venerable Order of St John of Jerusalem in Great Britain, received a royal charter from Queen Victoria in 1888, and spread across the United Kingdom and theBritish Commonwealth, and to the United States of America. However, the British order was recognised by the Sovereign Military Order of Malta only in 1963.^{[citation
needed]} Its best-known activities centre upon the St. John Ambulance brigade and the St. John Eye Hospital in Jerusalem.^[44] The Venerable Order has had a presence on Malta since the late 19th century.

Mimic orders[edit]

Following the end of World War II, and taking advantage of the lack of State Orders in the Italian Republic, an Italian called himself a Polish Prince and did a brisk trade inMaltese Crosses as the Grand Prior of the fictitious "Grand Priory of Podolia" until successfully prosecuted for fraud. Another fraud claimed to be the Grand Prior of the Holy Trinity of Villeneuve, but gave up after a police visit, although the organisation resurfaced in Malta in 1975, and then by 1978 in the USA, where it still continues.^[45]

The large passage fees collected by the American Association of "SMOM" in the early 1950s may well have tempted a man named Charles Pichel to create his own "Sovereign Order of St. John of Jerusalem, Knights Hospitaller" in 1956.^[5] Pichel avoided the problems of being an imitation of "SMOM" by giving his organization a mythical history, claiming that the American organization he led had been founded within the Russian tradition of the Knights Hospitaller in 1908—a spurious claim, but which nevertheless misled many including some academics. In truth, the foundation of his organisation had no connection to the Russian tradition of the Knights Hospitaller. Once created, the attraction of Russian Nobles into membership of Pichel's 'Order' lent some plausibility to his claims.

These organizations have led to scores of other Self-styled orders.^[5] Another self-styled Order, based in California, gained a substantial following under leadership of the late Robert Formhals, who for some years, and with the support of historical organisations such as The Augustan Society, claimed to be a Polish prince of the Sanguszko family.^[5]

Remnants[edit]

In August 2013, the Israel Antiquities Authority announced that the 150,000 square feet (14,000 m²) Hospitaler hospital, built between 1099 and 1291, with permission from the Muslim authorities, had been identified in the Christian Quarter of the Old City of Jerusalem. It was possible to accommodate up to 2,000 patients, who came from all religious groups, and Jewish patients received kosher food. It also served as an orphanage, with these children often becoming Hospitalers when adult. The remaining vaulted area was discovered during excavations for a restaurant, and the preserved building will be incorporated in the project

Istoria romanilor 20

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Major territorial possessions[edit]

Etymology[edit]

Pronunciation[edit]

Noun[edit]

See also[edit]

Kingdom of Hungary (1000–1301)

Kingdom of Hungary (1000–1301)

Kingdom of Hungary (1301–1526)

New consolidation (1382–1437)

Colonii genoveze din România

Cuprins

Istorie[modificare | modificare sursă]

Moncastro

Licostomo

Caladda

Costanța

San Giorgio

Fortăreața genoveză[modificare | modificare sursă]

Diploma emisă de regele ungar Béla al IV-lea

Paulicians[edit]

Knights of Cyprus and Rhodes[edit]

Knights of Malta[edit]

The Knights in the 16th and 17th centuries: Reconquista of the Sea[edit]

Life in Malta

Having chosen Malta, the Knights stayed for 268 years, transforming what they called "merely a rock of soft sandstone" into a flourishing island with mighty defences and a capital city (Valletta) known as Superbissima, "Most Proud", amongst the great powers of Europe.

Turmoil in Europe[edit]

The loss of Malta[edit]

Sovereign Military Order of Malta[edit]

Protestant continuation in continental Europe[edit]

Revival in Britain as the Venerable Order of St. John of Jerusalem[edit]

Mimic orders[edit]

Remnants[edit]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu